Reporter de teren la 92 de ani

Viscolul de la final de februarie - început de martie a fost pentru mine, de când mă ştiu, un soi de ironie naturală pe care nu am gustat-o. Evident că, odată cu înaintarea în vârstă, apreciez tot mai puţin ironiile pe care le simt pe propria piele.

Pe fondul vremii de afară, mă îndreptam spre redacţie cu o stare de spirit la limita îngheţului. Circulam cu metroul, cufundat în gânduri gri în mijlocul unei mase consistente de oameni. Din fericire, sub pământ e cald şi bine. Ascultam la căşti un post de radio, Antena Satelor. O doină la fluier mă adâncea în nişte gânduri în care soarele nu mai răsărea nici măcar primăvara.

Doina s-a terminat şi a început un reportaj de la o stână din zona de munte a Sibiului. Un baci vârstnic era chestionat despre viaţa de cioban, la final de iarnă. Întrebările conţineau o anumită melancolie, răspunsurile erau ceva mai abrupte, mai la obiect. La un moment dat, reporterul îl întreabă pe baci când este născut, spunându-i că intenţionează să-l viziteze cu vinars, ca să-l sărbătorească. Baciul anunţă că abia anul viitor se mai iveşte ocazia, fiind născut în ianuarie. Reporterul (pentru conformitate, Ioan Vulcan) oftează şi afirmă că speră ca întâlnirea să mai aibă loc, după care îi mărturiseşte partenerului de dialog că se pregăteşte pentru a 92 - a primăvară a vieţii.

Reporter de teren la 92 de ani, reporter, soldatul din „linia întîi” a gazetăriei. O descărcare aproape electrică m-a străbătut prin cele mai ascunse cotloane ale fiinţei mele şi, brusc, m-am considerat dator să nu mai simt nici oboseală, nici plictiseală; de boli nu mai zic nimic. Dintr-o dată, primăvara bătea la uşile vagonului de metrou, iar petale de zambile şi ghiocei curgeau din tavan.

Nu le mai vedea nimeni. Oamenii stăteau înfofoliţi, cu privirile în telefoane, troieniţi fiecare de iarna personală. M-am gândit atunci că frigul nu vine niciodată doar de afară şi, mai ales, că nu pleacă singur. Trebuie împins puţin dinăuntru. Când trenul a frânat în staţia următoare, am simţit că nu cobor într-un tunel, ci urc încet spre lumină.