OMUL SMINTEŞTE LOCUL Tu cu cine ţii?

Există momente în care tăcerea nu mai este legată de prudenţă, ci de oboseală. Am ajuns într-un asemenea moment. Despre politică nu prea mai poţi vorbi fără să fii imediat repartizat într-o tabără. Despre bani, fiecare ştie totul, mai ales cei care duc lipsă de ei. Despre cultură nu se poate, pentru că nu interesează. Iar despre fotbal... fotbalul zace leşinat undeva lângă onoare.

Temele politice sunt periculoase. Nu pentru că ar fi interzis să ai o opinie, ci pentru că, în ţara noastră, o opinie a ajuns să funcţioneze ca o declaraţie de apartenenţă. Spui ceva despre un partid şi cineva te întreabă imediat cu cine ţii. Critici o decizie şi eşti întrebat pe cine susţii. Nu mai contează dacă ai dreptate. Contează cine te-a trimis, cine te plăteşte, cine te-a influenţat şi, eventual, ce interes ai. Argumentul a devenit suspect.

Opinia trebuie să aibă neapărat un patron. Iar dacă nu are, îl inventăm. Politicianul are însă o mare calitate: nu rămâne niciodată fără răspuns. Îl poţi întreba despre orice şi îţi va explica altceva. Îl poţi întreba despre o problemă concretă şi îţi va vorbi despre o problemă de acum zece ani. Îl poţi întreba unde sunt banii şi îţi va spune că trebuie să avem răbdare. Iar dacă insişti, există întotdeauna o formulă salvatoare: „moştenirea guvernării anterioare”. Este probabil una dintre cele mai trainice instituţii ale statului român.

Despre bani nici nu prea mai are rost să vorbim. Acelaşi om care tremură când vede o sută de euro în mână consideră, verbal, aproape orice sumă drept nimic. Un milion? Fleac. Zece milioane? Nici nu merită discutat. Un miliard? Depinde. Dacă sunt bani publici, parcă nici nu mai sunt bani. Sunt o teorie, o cifră într-un tabel, o oportunitate, o „alocare”, un „proiect”, o „investiţie strategică”. Dacă sunt banii tăi, însă, lucrurile se schimbă. Atunci 100 de lei contează. Factura contează. Preţul alimentelor contează. Chiria contează. O reparaţie neprevăzută contează. Un salariu care nu mai ajunge până la sfârşitul lunii contează. Dar despre toate acestea discutăm mai ales în particular. În public, suntem o ţară de miliardari morali. Ne uităm la miliarde ca la nişte monede căzute pe trotuar şi ne mirăm doar când cineva le ridică înaintea noastră.

Cultura a pierdut bătălia cu algoritmul. Nu mai interesează pe nimeni. Poezia nu e cu breaking news. Nu produce suficientă indignare cât să ţină oamenii lipiţi de telefon. Un vers nu poate concura cu o ceartă filmată. O carte nu poate concura cu un videoclip de 20 de secunde. O idee nu poate concura cu un algoritm care ştie exact ce trebuie să ne arate pentru a nu ne lăsa să plecăm. Astfel, cultura a fost împinsă încet spre margine. Nu a murit. Dar nici nu mai este invitată la masă. Stă undeva în bibliotecă, între praful de pe raft şi memoria unei lumi care încă mai credea că un om poate fi schimbat de o carte.

Fotbalul e mort, ce să mai vorbim de el? Nu a murit într-o singură zi. A fost administrat până la dispariţie. A fost împărţit în interese, televiziuni, contracte, comisioane, declaraţii şi explicaţii. Ne-au rămas meciurile, desigur... şi nostalgia. Dar nostalgia este una dintre cele mai ieftine forme de consum.Ne amintim de fotbalişti care intrau pe teren pentru că voiau să câştige. Ne amintim de oameni care îşi respectau cuvântul. Ne amintim de competiţie. Astăzi ne amintim mai ales de ceea ce am pierdut.

Tăcerea este noua noastră economie. Aşa că mă gândesc să tac. Recunosc. Mi-am impus un soi de tăcere în afara muncii. Mai vorbesc cu câteva rude. În rest, economisesc energia. Nu pentru că nu mai am nimic de spus. Dimpotrivă. Poate că am prea multe.

Dar am descoperit că există o risipă mai mare decât risipa banilor: risipa de cuvinte. Să explici ceva unui om care nu vrea să înţeleagă este risipă. Să argumentezi într-o discuţie în care verdictul a fost stabilit înainte de început este risipă. Să încerci să convingi pe cineva care te ascultă doar pentru a-şi pregăti replica este risipă. Să vorbeşti într-o societate în care fiecare a venit deja cu adevărul lui în buzunar este, uneori, doar oboseală.

Aşa că economisesc. Cuvinte. Timp. Nervi. Energie. Aceasta este una dintre cele mai triste victorii ale prezentului: nu ne mai trebuie nimeni să ne cenzureze. Ne autocenzurăm singuri. Nu pentru că ne este neapărat frică. Ci pentru că am obosit. Ne-am obişnuit să nu fim ascultaţi. Când un om tace, nu înseamnă întotdeauna că este de acord. Uneori înseamnă că nu mai vede rostul să spună ceva. Este o diferenţă uriaşă.

Tăcerea, despre care ni s-a spus cândva că este de aur, începe să semene tot mai mult cu sărăcia. Sărăcia de cuvinte. Sărăcia de încredere. Sărăcia de speranţă.