OMUL S(F)MINTEŞTE LOCUL Târgul de la marginea Bucureştiului: sărăcia şi iluzia bogăţiei se negociază la bucată

La unul dintre capetele noului Bucureşti se află un târg unde se vând şi se cumpără aproape toate lucrurile posibile şi imposibile. Cu ani în urmă se numea „Târgul săracilor”, acum a primit o titulatură oficială foarte onorabilă: „Bazarul cu amintiri”. Din când în când, merg acolo să mai iau pulsul oamenilor, al societăţii în partea ei cea mai afectată de nevoi. Evident, aş putea să stau în fotoliu şi să întreb Inteligenţa Artificială cum mai stă treaba cu viaţa noastră, dar sunt încă tributar unor apucături din vremuri care sunt somate tehnologic să apună definitiv.

• Şase lei pentru o incursiune în lumea nevoilor

Cum era o duminică absolut superbă, am zis că nu strică să mai dezmorţesc puţin picioarele şi să mai aflu ce zice gura lumii. Primul şoc m-a întâmpinat la porţile de intrare în târg: zeci de oameni aşteptau să pătrundă în incintă. Intrarea are şi un preţ, imprimat pe biletul de acces: şase lei. Aşadar, până şi sărăcia are un tarif de vizitare.

La coadă, inevitabil, afli cam ce îşi doresc oamenii să cumpere: o geacă de iarnă, o bicicletă, un tuci, un topor, nişte discuri, legume, tablouri, bureţi de vase. Fiecare pare să fi venit cu o listă proprie, în care necesităţile se amestecă discret cu micile bucurii ale vieţii. Un domn nu vrea să cumpere nimic: „Am venit să văd ce preţ are sărăcia”.

Preţul e variabil, depinde cât de mult vrei să negociezi. Într-un asemenea loc, eticheta nu este întotdeauna ultimul cuvânt, iar valoarea unui obiect se stabileşte printr-un ritual clasic şi vechi de când lumea, în care cumpărătorul speră să plătească mai puţin, în vreme ce vânzătorul încearcă să demonstreze că marfa lui merită mai mult. Uneori, obiectul trece dintr-o mână în alta. Alteori, rămâne pe tarabă, cu tot cu povestea lui.

• Haine fără de pereche şi bomba atomică

Oferta este uluitoare. Tineri oferă doritorilor haine vechi şi încălţări fără pereche, vârstnici apăsaţi de amintiri vând şuruburi şi unelte noi. Obiectele par să fi ajuns aici pe căi diferite, dar toate au acelaşi destin: să-şi găsească un nou proprietar. Unele au fost cândva indispensabile, altele au fost cumpărate pentru o nevoie care n-a mai venit niciodată. Acum, toate aşteaptă să fie privite cu interes şi, eventual, negociate.

Un tip care tronează peste un haos de mărfuri strigă pompos: „Am de toate, daţi-vă aproape. Dacă doriţi, vă vând şi o bombă atomică”.

E contrat rapid: „Nu cred că o ai”.

Răspunsul a tăiat dialogul: „Eu cred că nu ai bani să o cumperi”.

În câteva secunde, economia mondială a fost redusă la esenţa ei comercială: oferta există, cererea este discutabilă, iar problema reală rămâne puterea de cumpărare. Nici măcar bomba atomică nu scapă de această regulă. La urma urmei, orice marfă îşi găseşte locul într-o piaţă, cu condiţia să existe cineva dispus să o cumpere şi altcineva convins că o poate vinde.

• Piaţa poveştilor bate piaţa mărfurilor

Fluxul comercial este mult mai mic decât cel al poveştilor. Sunt aduse în discuţie bogăţii, afaceri, combinaţii, iubiri, divorţuri, mâncăruri, înşelătorii. Marfa se vede, se atinge, se întoarce pe toate părţile. Poveştile, în schimb, circulă fără să ocupe spaţiu şi fără să aibă nevoie de ambalaj.

Vânzătorii se plâng că nu mai vând ca pe vremuri, cumpărătorii afirmă că au mai multe dorinţe decât bani. Fiecare are argumentele lui, ştie câte ceva despre mersul economiei şi toţi par să fi găsit explicaţia pentru vremurile complicate pe care le traversăm. În târg, indicatorii economici nu sunt prezentaţi în grafice, ci în oftaturi, glume şi calcule făcute cu voce tare.

Dacă ai răbdare să asculţi, descoperi că târgul nu este doar o colecţie de obiecte scoase la vânzare. Este şi un loc în care oamenii îşi compară necazurile, îşi verifică reciproc teoriile despre viaţă şi încearcă să afle dacă vremurile grele sunt numai ale lor sau au devenit o experienţă colectivă. Uneori, o pereche de încălţări atrage mai puţină atenţie decât povestea celui care le vinde. Alteori, un obiect fără valoare aparentă devine pretextul unei conversaţii care se prelungeşte mult după ce negocierea s-a încheiat.

• Politicienii au aceeaşi soartă, indiferent de partid

Politicienii sunt înjuraţi democratic, egal, beneficiind de acelaşi timp de „antenă”. În acest târg, diferenţele politice par să se estompeze în faţa nemulţumirilor cotidiene. Când oamenii vorbesc despre bani, preţuri şi lipsuri, răbdarea pentru explicaţii oficiale se subţiază considerabil. Promisiunile sunt judecate prin prisma portofelului, iar discursurile publice ajung să fie evaluate după un criteriu simplu: se vede sau nu se vede vreo schimbare în viaţa de fiecare zi?

Nu am făcut un sondaj şi nici nu pretind că oamenii întâlniţi aici reprezintă întreaga societate. Dar târgul oferă o perspectivă directă asupra unei părţi a ei, aceea pentru care cumpărăturile presupun calcule, iar negocierile nu sunt doar un joc. Când diferenţa dintre preţul cerut şi suma disponibilă devine prea mare, până şi dorinţele cele mai modeste trebuie reevaluate.

Aici, nemulţumirea politică se exprimă simplu. Uneori, cu umor. Alteori, cu o francheţe pe care limbajul oficial o evită şi, indiferent de preferinţele politice, pare să existe un teren comun: oamenii vor să trăiască mai bine şi au puţină răbdare pentru cei care le explică de ce acest lucru trebuie să mai aştepte.

• Sărăcia nu dispare dacă îi schimbi numele

Îmbucurător este că dialogurile contradictorii sunt purtate pe o tonalitate ridicată, dar nu se prea trece la un alt nivel. Oamenii se contrazic, se ironizează, negociază şi îşi continuă ziua. În zgomotul târgului, viaţa îşi urmează cursul, cu micile ei conflicte şi cu umorul care mai îndulceşte câte o situaţie.

„Bazarul cu amintiri” sună mai elegant decât „Târgul săracilor”. Noua titulatură are avantajul de a transforma obiectele vechi în purtătoare de nostalgie şi de a pune un strop de poezie peste lucrurile de care cineva s-a despărţit. Dar, dincolo de nume, rămân hainele, uneltele, mărfurile disparate şi oamenii care încearcă să scoată ceva din ele.

Poate că tocmai aici se află rostul unei asemenea plimbări. Există statistici, analize şi explicaţii despre economie, consum sau nivelul de trai, dar fără să iei pulsul la firul ierbii e o iluzie că vei înţelege vreodată lumea în care trăieşti. Am plecat din târg fără bombă atomică şi fără să cumpăr ceva, dar cu destule poveşti cât să înţeleg că, uneori, cel mai interesant lucru care se vinde într-o piaţă nu se află pe tarabă. Iar sărăcia, oricât de onorabil i-am boteza locul în care se adună, continuă să-şi negocieze zilnic preţul.