Trista dar nu cea de pe urmă moarte a Europei

Ciudată mai este şi politica, asta! În viaţa de zi cu zi, întîi moare omul şi pe urmă, abia, apar anunţurile despre tristul eveniment. În politică, e invers. Cazul Europei este cît se poate de elocvent. Moartea ei este anunţată în fel şi chip, nu doar de unul sau de altul, ci de un întreg şi neobosit cor. Şi nu de ieri de azi. Vocea întîi, bocitor. A doua, autentic jubilantă. A treia, cu rînjetul schimonosit de ură întipărit pe faţă. Singurul punct de nesiguranţă pare să fie doar modul în care se va precipita deznodămîntul.

Unii zic că ar fi sinucidere. Pentru ilustrare vă recomand cu căldură pe unul dintre cei mai remarcabili solişti ai partiturii, cu o structură conceptuală solidă şi inovatoare, domnul Douglas Murray, autorul volumului: "Ciudata moarte a Europei: Imigrare, Identitate, Islam" (Bloomsbury, 2017). Politic, Murray este om de dreapta. Unii zic, chiar, de extremă dreapta. În orice caz, neoconservatorii, mai ales cei radicali, din Marea Britanie şi din America l-au adoptat ca pe copilul lor de suflet. Ăla mai cu glagorie şi ceva mai multă ştiinţă de carte decît gloatele clownilor trişti care brăzdează politica astăzi, recitînd sacadat lozinci puerile, populiste, "hrana de zi cu zi" a celor nu tocmai puţini, lipsiţi de orice instrument al orientării sociale, bombardaţi din fragedă copilărie, pînă la mormînt, cu propagandă searbădă, în loc de idei şi soluţii de gîndire critică.

De ce s-ar sinucide Europa? Autorul crede că dintr-un fel de "geschichtlische Mudigkeit". Un fel de "oboseală istorică". Mai pe înţeles, drezina Europa şi-a terminat motorina din rezervor. Elitele de la volan nu mai au nici chef, nici de unde să mai pună alta în loc. Motorul tuşeşte, dă rateuri deja şi, în curînd, va amuţi. Cel mai probabil, pentru totdeauna. Imigraţia, asaltul demolator asupra reperelor identitare şi islamul nu sunt altceva decît cele trei instrumente cu care Europa a ales să comită suicidul. De fapt, sunt doar muchiile unuia şi aceluiaşi stilet. Politicile de imigraţie ultra permisive ale statelor mari europene, Germania, Franţa, Marea Britanie, în primul rînd, şi ulterior ridicarea lor la rang de politici europene, obligatorii pentru toate statele membre ale U.E, susţinute doar de iluzoria plasă de siguranţă a "multiculturalismului" sunt responsabile pentru ceea ce va fi în curînd răsturnarea definitivă a balanţei cultural-demografice pe continent în defavoarea "băştinaşilor". Ca să fie sigură de efectul suicidar, complementar, Europa a început o uriaşă cruciadă împotriva ei însăşi şi a valorilor care au clădit-o, istoric: familie, religie, cultură, educaţie, raţionalism, umanism. Toate astea sunt bune doar de ridicat pe eşafodul unor sălbatice şi ritualice hăcuiri, după ce au fost declarate vinovate de toate relele din lume şi condamnate fără nici un drept în tribunalele ad hoc ale "corectitudinii politice", demolate şi aruncate apoi la groapa de gunoi a istoriei. În sfîrşit, islamul şi toleranţa pentru excesele totalitare săvîrşite în numele lui, tolerarea "războiului sfînt" mutat deja şi dus cu o radicală încrîncenare chiar de pe teritoriul Europei, împotriva Europei, abolirea politicilor integraţioniste, pentru marea masă a emigranţilor din orice orizont cultural ar proveni ei, nu fac decît să strîngă definitiv nodul funiei cu care Europa pare decisă să se spînzure, singură.

Alţii zic că "moartea Europei" s-ar trage, inevitabil, dintr-o radicală şi irecuperabilă inadecvare. Aruncaţi doar o privire asupra tabloului istoric. Europa statelor suverane a murit prima dată sub asaltul primului război mondial. A doua oară, a murit sufocată de mormanul celor aproape 50 de milioane de victime lăsate pe cîmpurile de luptă şi pe cîmpurile distrugerii sistematic-"industriale", a aşezărilor omeneşti şi a locuitorilor lor. A murit, cred, destul! Aşa au crezut şi iniţiatorii Proiectului "Statele Unite ale Europei", preconizat de Franţa şi Marea Britanie la încheierea celui de al doilea război mondial. La început, s-a numit modest doar "Comunitatea Europeană", dar linia directoare a întregului parcurs nu a lăsat niciodată dubii asupra staţiei finale a traseului: "Statele Unite al Europei". O construcţie asemănătoare cu SUA, realizată în urma unui proces intensiv de integrare economică, legislativă, juridică şi socială, respectiv de edificare a unui registru instituţional supra-statal, capabil să preia atributele de suveranitate esenţiale, cele ale apărării şi politicii internaţionale, urmînd să participe astfel, cu puteri şi drepturi egale, la noul joc al "globalismului".

În sfîrşit, alţii spun că Europa va muri de mîna duşmanilor săi juraţi. La răsărit, Rusia, care ar vrea-o anexă la spaţiul ei de dominare şi de influenţă, pentru că este oricum dependentă de resursele naturale ale Rusiei şi este complementară cu nevoile de dezvoltare industrială şi post-industrială ale întregului areal economico-politic, care se întinde din marginea de răsărit a Siberiei, pînă în marginea de apus, la Atlantic. De altă parte, Statele Unite şi China, care sunt grăbite să scape de competitori care le încurcă iţele relaţiilor directe şi aşa destul de complicate de obiective divergente, cînd nu sunt direct competitive, de tensiuni şi concurenţă nu tocmai loială. Cu asemenea duşmani, de unde să mai facă rost de prieteni, biata Europă!

Va să zică, Europa moare? Nu! Ca de atîtea ori, realitatea e complexă şi are, desigur, multe aspecte. Mai degrabă, e ca în celebrul nostru cîntec de mahala: "Nu mai plînge Jane, plînsul e de formă, Jana nu e moartă, Jana se transformă!"