Un fost şef al IDF îl contrazice pe Netanyahu: biroul premierului ştia de atacul Hamas

Deşi Benjamin Netanyahu a afirmat în nenumărate rânduri că autorităţile guvernamentale de la Tel Aviv nu au avut în prealabil nicio informaţie concretă despre atacul Hamas din 7 octombrie 2023, în realitate, date privind activităţi neobişnuite desfăşurate în Fâşia Gaza au ajuns, cu cel puţin trei ore înainte de declanşarea asaltului, la consilierii premierului israelian, potrivit declaraţiei lui Gadi Eisenkot, fost şef al al Statului Major al armatei israeliene (IDF) publicată ieri de site-ul ynetnews.com.

Acest fapt nu demonstrează că Netanyahu a cunoscut planul complet al atacului sau că a fost informat personal în cursul nopţii, dar contrazice imaginea unei conduceri guvernamentale complet lipsite de informaţii până în momentul în care primele rachete au fost lansate şi primele comandouri Hamas au pătruns pe teritoriul Israelului. Mai mult, noua declaraţie a fostului şef al Statului Major al armatei israeliene Gadi Eisenkot nu este o acuzaţie izolată, ci este cea mai recentă verigă dintr-un lanţ de dezvăluiri, mărturii şi documente publicate de presa israeliană în ultimii doi ani şi jumătate. Privite împreună, acestea descriu nu absenţa totală a avertismentelor, ci un sistem care a primit informaţii, le-a interpretat greşit, le-a fragmentat, le-a minimalizat sau nu le-a transmis la timp persoanei aflate în fruntea guvernului.

Eisenkot, fost şef al Statului Major al Forţelor de Apărare ale Israelului şi fost membru al cabinetului de război, a declarat la conferinţa „Decision Time: Democracy and Society”, organizată de ynet şi Yedioth Ahronoth împreună cu Israel Democracy Institute, că biroul premierului primea în dimineaţa de 7 octombrie aceleaşi informaţii care se acumulau la nivelul şefului armatei şi al directorului Shin Bet.

Întrebat dacă responsabilul pentru informaţii al lui Netanyahu ştia că în Gaza se desfăşurau activităţi neobişnuite cu aproximativ trei ore înaintea atacului, Gadi Eisenkot a răspuns categoric: „Absolut. Spun acest lucru în cunoştinţă de cauză”. Potrivit acestuia, în jurul orei 3:30 consilierul pentru informaţii al premierului ar fi primit raportul şi imaginea operativă aflate atunci în posesia şefului Statului Major şi a directorului Shin Bet. Atacul a început în jurul orei 6:30.

Trebuie să facem aici o distincţie esenţială: fostul şef al IDF nu susţine că, la ora 3:30, serviciile israeliene cunoşteau amploarea exactă, ora şi toate obiectivele operaţiunii Hamas. El afirmă însă că existau informaţii despre o activitate ieşită din comun, suficient de importantă pentru a circula la nivelul conducerii armatei, al Shin Bet şi al aparatului informativ din biroul prim-ministrului. Dacă Netanyahu nu a primit personal aceste date, problema nu dispare, ci îşi schimbă natura: de la presupusa absenţă a informaţiei la incapacitatea aparatului său de a-i transmite o avertizare potenţial vitală.

„El trebuie să se întrebe cum a construit un mediu care nu îl informează asupra unor elemente importante şi se poate învinovăţi pe sine pentru faptul că nu a fost informat”, a spus Gadi Eisenkot, pentru sursa citată. Acuzaţia loveşte direct în apărarea politică folosită de Netanyahu după atacul din 7 octombrie 2023: aceea că structurile militare şi de informaţii nu l-au avertizat şi că, dacă ar fi fost trezit în cursul nopţii, reacţia ar fi putut fi diferită. Eisenkot mută răspunderea dincolo de întrebarea simplă „cine l-a sunat pe premier?” şi o plasează în arhitectura puterii create chiar de Netanyahu. Un prim-ministru nu răspunde numai pentru ordinele pe care le dă, ci şi pentru modul în care îşi organizează fluxurile de informaţii, îşi selectează consilierii şi stabileşte ce fel de veşti pot ajunge rapid la el.

Afirmaţiile lui Eisenkot sunt cu atât mai importante cu cât chiar biroul lui Netanyahu recunoscuse anterior că responsabilul său pentru informaţii primise un mesaj militar despre activităţi suspecte ale Hamas cu aproximativ trei ore înaintea atacului, dar nu i-l transmisese premierului. Presa israeliană a relatat în martie 2025 că explicaţia biroului prim-ministrului a fost aceea că raportul nu fusese formulat ca o avertizare urgentă. The Times of Israel consemna că Netanyahu recunoscuse primirea notei de către responsabilul său pentru informaţii, în timp ce susţinea că secretarul său militar fusese informat abia cu câteva minute înaintea atacului.

Această cronologie scoate la iveală o contradicţie politică majoră. Pe de o parte, Netanyahu afirmă că Ronen Bar, directorul Shin Bet la momentul atacului, ar fi înţeles în jurul orei 4:30 că o incursiune devenise posibilă şi ar fi trebuit să-l trezească. Pe de altă parte, aparatul de informaţii al propriului său birou primise deja datele acumulate în cursul nopţii. Dacă informaţiile erau prea vagi pentru a justifica alertarea premierului, acuzaţia că şeful Shin Bet trebuia să înţeleagă certitudinea unui atac devine mai greu de susţinut. Dacă erau suficient de grave pentru ca Ronen Bar să fie acuzat că nu l-a trezit, atunci trebuie explicat de ce propriul consilier al lui Netanyahu nu a procedat astfel.

Mai ales că, după cum relatează presa de la Tel Aviv, în noaptea de 6 spre 7 octombrie serviciile israeliene detectaseră activarea unor cartele SIM israeliene în Gaza, mişcări şi alte indicii considerate neobişnuite. Au avut loc evaluări la nivelul Shin Bet, al armatei şi al Comandamentului de Sud. Ronen Bar s-a deplasat la sediul Shin Bet, iar şeful Statului Major, Herzi Halevi, a participat la o evaluare în jurul orei 4:00. Problema decisivă a fost că aceste semnale au fost interpretate prin vechea concepţie potrivit căreia Hamas era descurajat, interesat să guverneze Gaza, să obţină beneficii economice şi să evite un război total. Chiar investigaţiile interne ale armatei şi Shin Bet au recunoscut ulterior eşecuri grave în analizarea şi integrarea informaţiilor. Ronen Bar a admis că, dacă agenţia ar fi acţionat diferit atât în anii anteriori, cât şi în noaptea atacului, masacrul ar fi putut fi împiedicat.

Peste toate acestea planează dosarul „Zidul Ierihonului” - documentul israelian care descria cu mult înainte un scenariu de invazie a Hamas remarcabil de asemănător cu atacul produs în realitate. Planul prevedea atacuri cu rachete, folosirea dronelor pentru neutralizarea sistemelor de supraveghere, spargerea barierei de frontieră, infiltrarea masivă şi ocuparea unor baze şi localităţi israeliene. Documentul nu indica data atacului şi nu dovedea că Hamas luase decizia finală de a-l executa, dar demonstra că scenariul nu era inimaginabil şi că elementele sale se aflau deja în posesia structurilor israeliene. Avertismentele unor observatoare militare de la frontieră privind exerciţiile Hamas au fost, la rândul lor, minimalizate sau încadrate în aceeaşi concepţie liniştitoare: organizaţia se antrena, dar nu intenţiona să declanşeze războiul.

Cu toate acestea, premierul Benjamin Netanyahu încearcă să delimiteze responsabilitatea politică de eşecul profesional al armatei şi serviciilor de informaţii. Generalii şi şefii serviciilor şi-au recunoscut partea de vină, iar mai mulţi au demisionat sau şi-au anunţat plecarea. Premierul a evitat o asumare comparabilă şi a respins constant ideea că ar fi primit o avertizare concretă asupra invaziei Hamas. Strict formulată, această apărare poate rămâne valabilă: nu există până acum dovada publică a unui document ajuns personal la Netanyahu care să fi anunţat că mii de combatanţi Hamas vor ataca în dimineaţa de 7 octombrie. Dar aceasta este o definiţie extrem de îngustă a responsabilităţii.

Din păcate pentru şeful guvernului de la Tel Aviv, declaraţia de ieri a lui Gadi Eisenkot fisurează întregul discurs despre „surpriza absolută” din 7 octombrie. Israelul a fost surprins de momentul, amploarea şi eficienţa atacului, dar nu a fost lipsit de informaţii, de scenarii sau de semnale. Biroul premierului primise date despre activitatea neobişnuită din Gaza cu aproximativ trei ore înaintea invaziei. Netanyahu poate susţine că informaţia nu a ajuns personal la el. Nu mai poate susţine însă, în mod credibil, că în jurul său nu se ştia nimic. Iar într-un sistem atât de centralizat în jurul liderului, explicaţia „nu am fost informat” nu este o absolvire, ci una dintre cele mai grave probe ale eşecului de guvernare.