Utopia guvernului perfect

Desemnarea lui Ilie Bolojan pentru formarea guvernului, ceea ce va duce mai mult decât probabil la învestirea sa de către Parlament, readuce în actualitate acea promisiune de salvare, ordine şi restaurare a armoniei pierdute sintetizată în mitul guvernului perfect. Aplaudat pentru eficienţă, rigoare şi lipsa compromisurilor, Ilie Bolojan a devenit simbolul speranţei că statul roman ar putea funcţiona ca un ceas elveţian, cu costuri minime şi rezultate maxime. Această promisiune, pe cât de atractivă într-o societate frustrată de disfuncţionalităţile structurale şi de percepţia unei guvernări ineficiente, este însă pe cât de reducţionistă, pe atât de riscantă. Pentru că acest ideal simplificator reduce complexitatea guvernării democratice la o logică binară: eficienţă versus eşec, ordine versus haos, lider salvator versus sistem corupt.

Această transpunere a conflictului biblic dintre Bine şi Rău are ceva profund mesianic: promisiunea mântuirii prin administrare impecabilă, purificarea sistemului şi instaurarea unei ordini ideale. În acest sens, guvernul perfect devine expresia unei religii seculare, cu propriile-i dogme, sacralizări şi excomunicări.

Într-o epocă marcată de neîncredere în instituţii, polarizare politică, fragmentare ideologică şi radicalizare discursivă, pe fundalul accelerării crizelor globale, ideea unui guvern perfect poate fi atrăgătoare pentru mulţi cetăţeni care cred - şi sunt ajutaţi să creadă astfel - într-o utopie a eficienţei totale, a armoniei sociale şi a controlului binevoitor. Dar tocmai aici apare tensiunea: fantezia guvernului perfect şi promisiunea ordinii diminuează până la disoluţie spaţiul dezbaterii şi reduce complexitatea democratică la imperative de eficienţă.

Originea acestui ideal nu este chiar nouă. Deja Platon, în Republica, imagina o societate condusă de filosofi-regi, care funcţiona într-o ordine ierarhică perfectă în care fiecare om şi-ar ocupa locul predestinat. Ulterior, proiecte similare au fost reluate de către regimuri teocratice sau tehnocratice. Astăzi, în epoca IA, versiunea actualizată a acestei utopii apare sub forma guvernării prin algoritmi, prin inteligenţă artificială sau printr-o administraţie raţională optimizată. Dar orice model care urmăreşte perfecţiunea tinde să elimine pluralismul, incertitudinea şi dezbaterea, adică exact caracteristicile care definesc o societate democratică. Perfecţiunea, odată instituită, nu mai poate fi contestată. Orice opoziţie devine nu doar o eroare, ci de-a dreptul o crimă împotriva ordinii.

Modelul de guvernare asociat lui Ilie Bolojan - construit pe ideea unei administraţii eficiente, a austerităţii ca virtute şi a refuzului oricărui compromis politic - funcţionează ca o proiecţie locală a mitului guvernului perfect. Acest guvern salvator trebuie condus de un politican providenţial care poate lupta împotriva Răului făcut de Sistem. Iar această imagine a salvatorului nu a apărut dintr-odată, ci a fost promovată de-a lungul a aproape două decenii. Asistăm, probabil fără intenţie, la începutul unui adevărat proces de sacralizare politică, în care eficienţa devine virtute supremă, iar liderul eficient capătă o aură providenţială. Iar personalizarea guvernării, chiar într-un cadru de coaliţie, alimentează iluzia că soluţiile politice pot fi livrate ca reţete tehnice, de către o singură minte lucidă şi neînduplecată.

Acest tip de aşteptare colectivă nu este doar nerealist, ci profund riscant. Cu atât mai mult cu cât tăcerea partenerilor de coaliţie şi entuziasmul necritic al unei părţi din mass-media contribuie la consolidarea acestui imaginar mesianic. Lipsa unei contraponderi discursive în interiorul societăţii democratice româneşti, care tocmai a făcut proba rezilienţei la alegerile prezidenţiale din mai, lasă extremei drepte fascizante de la noi un spaţiu de manevră important. O astfel de logică inhibă vigilenţa democratică şi erodează cultura deliberativă. Pentru că democraţia nu este spectacolul reuşitei individuale, ci exerciţiul imperfect al unei comunităţi care învaţă să guverneze împreună.

Împotriva mitului guvernării perfecte, pe care o vedea ca expresia cea mai periculoasă a atacului împotriva societăţii deschise, Karl Popper (Societatea deschisă şi inamicii săi) propunea construirea unor mecanisme prin care cetăţenii pot înlătura guvernele rele fără violenţă. Este o critică radicală a tradiţiei platonice şi hegeliene, care caută ”guvernarea ideală”, şi o pledoarie pentru societatea deschisă, în care instituţiile democratice garantează controlul şi corecţia puterii. În acelaşi timp, filosoful austriac avertiza împotriva tentaţiei de a înlocui ”ingineria politică graduală” - acel proces atent şi reversibil de iniţiere şi realizare al reformelor - cu ceea ce numea ”utopismul periculos”: dorinţa de a reconstrui radical societatea după un model idealizat, ignorând consecinţele neintenţionate şi fragilitatea libertăţilor.

O viziune centrată pe guvernul perfect ignoră, în termeni popperieni, esenţa democraţiei ca sistem instituţional de control reciproc şi de corectare nonviolentă a erorilor, fundamentat pe pluralism şi deliberare. În acest cadru, instituţiile devin simple anexe administrative, iar deliberarea este percepută ca obstacol, nu ca valoare. Rezultatul poate fi o formă de post-democraţie, în care procedurile sunt respectate formal, dar spiritul democratic - inclusiv dreptul la disidenţă şi protecţia minorităţilor - este marginalizat în numele performanţei.