Va conduce automatizarea la represiune şi sfârşitul democraţiei?

O analiză recentă semnată de Daron Acemoglu, laureat al Premiului Nobel pentru economie în 2024, Arda Gitmez şi Mehdi Shadmehr, conturează un scenariu îngrijorător pentru democraţiile occidentale: pe măsură ce automatizarea avansează, regimurile politice devin tot mai predispuse să aleagă represiunea în locul redistribuirii. Mai mult, tranziţia se poate produce chiar şi în societăţi care pleacă de la premise democratice.

În 2014, antreprenorul american Nick Hanauer avertiza că inegalitatea galopantă va conduce la ridicarea "furcilor", o metaforă pentru răscoala maselor. La scurt timp, mai mulţi milionari semnau o scrisoare deschisă către Forumul de la Davos în care întrebau ce se va alege între "taxe sau furci".

A treia cale, mult mai sumbră, "puştile", este luată în considerare în lucrarea "Automation and Repression". Conform modelului economic şi politic prezentat de Acemoglu şi colaboratorii săi, automatizarea nu doar că amplifică inegalitatea, ci creează şi o presiune sistematică către regimuri represive. Iar această presiune se exercită chiar şi în democraţii, pe măsură ce stocul de capital creşte.

Concluzia centrală a lucrării reprezintă un motiv serios de îngrijorare: automatizarea şi represiunea sunt complementare. Cu cât o economie se automatizează mai mult, cu atât elitele care controlează capitalul vor prefera să controleze populaţia prin forţă, mai degrabă decât să redistribuie câştigurile de pe urma tehnologiilor avansate.

Structura modelului arată că economia este împărţită în sarcini care pot fi realizate fie cu capital, fie cu muncă. Automatizarea înlocuieşte treptat munca cu capitalul, iar astfel se reduce ponderea salariilor în venitul naţional şi creşte inegalitatea.

Pe o piaţă liberă, firmele aleg nivelul de automatizare care maximizează producţia, fără să ţină cont de efectele politice. Rezultatul este o "automatizare excedentară" din perspectiva stabilităţii sociale. Muncitorii, confruntaţi cu salarii mai mici şi cu o inegalitate în creştere, vor fi mai predispuşi să participe la revolte. Probabilitatea ca o revoltă să reuşească este direct proporţională cu inegalitatea dintre capital şi muncă.

Aici intervine "statul capitalist", o entitate care acţionează în interesul deţinătorilor de capital, şi care dispune de trei instrumente pentru a gestiona riscul revoltei.

În primul rând poate încerca să reglementeze procesul de automatizare, astfel încât să fie protejate veniturile muncitorilor. O altă variantă este redistribuirea, prin care taxarea câştigurilor de capital se poate transfera muncitorilor sub forma bunurilor publice.

Ultima variantă, "represiunea", poate reduce probabilitatea succesului unei revolte, pe fondul unui cost suportat de deţinătorii capitalului.

La prima vedere, redistribuirea pare soluţia cea mai bună, însă atunci când statul capitalist poate doar să reglementeze automatizarea, va fi ales un nivel sub-optimal din punct de vedere al producţiei, pentru a menţine salariile la un nivel care să descurajeze revoltele.

Pe măsură ce stocul de capital creşte, costul redistribuirii devine tot mai mare, deoarece menţinerea probabilităţii de supravieţuire a regimului presupune o creştere continuă a cotei de impozitare. Cu cât automatizarea este mai avansată, cu atât ponderea muncii în venitul naţional este mai mică, iar efortul fiscal necesar pentru a compensa pierderile salariale devine din ce în ce mai împovărător pentru deţinătorii capitalului.

Represiunea elimină necesitatea de a compensa muncitorii. Costul represiunii este fix (o fracţie din producţie) şi nu creşte odată cu automatizarea. Mai mult, represiunea permite un nivel de automatizare mai ridicat decât cel care ar fi posibil în regim de redistribuire, deoarece elimină povara fiscală suplimentară.

Această dinamică creează o relaţie de complementaritate: capitalul încurajează automatizarea, automatizarea încurajează represiunea, iar represiunea încurajează şi mai multă automatizare. Este un cerc vicios care este greu de întrerupt în absenţa unor contraponderi instituţionale.

Modelul include şi o componentă dinamică, cu acumulare de capital şi transferuri între generaţii. Rezultatul este şi mai alarmant: pe termen lung, economia converge către represiune, cu excepţia cazului în care ameninţarea revoltei este extrem de slabă.

Poate cea mai îngrijorătoare extensie a modelului este cea care pleacă de la o societate democratică. Autorii arată că, pe măsură creşterii stocului de capital, deţinătorii capitalului devin tot mai tentaţi să organizeze o lovitură de stat împotriva democraţiei şi să instaleze un regim represiv.

De ce? Deoarece într-o democraţie, muncitorii majoritari vor forţa impunerea unor taxe mai mari pentru a redistribui veniturile. Pe măsură ce automatizarea avansează, aceste taxe devin tot mai împovărătoare pentru capitalişti. În acelaşi timp, represiunea devine mai atractivă, deoarece elimină necesitatea taxelor şi permite un nivel mai ridicat de automatizare.

Autorii demonstrează că există un prag al ratei maxime de impozitare dincolo de care capitaliştii preferă să răstoarne democraţia. Acest prag scade pe măsură ce stocul de capital creşte. Cu alte cuvinte, "automatizarea nu doar că încurajează represiunea, ci subminează însăşi baza democratică a societăţii".

Modelul nu este doar un exerciţiu teoretic. Autorii citează numeroase exemple istorice şi contemporane care ilustrează mecanismul descris. În Mexic, protestele minerilor împotriva mecanizării au fost întâmpinate cu represiune. În Statele Unite, grevele minerilor din 1902 şi 1943 au fost soluţionate prin compensarea muncitorilor, iar în Brazilia anilor 1990, statul a combinat represiunea cu redistribuirea.

Dacă lăsăm automatizarea să se dezvolte fără nicio contrapondere instituţională, modelul sugerează că vom asista la o erodare treptată a democraţiei şi la o întărire a regimurilor represive. Redistribuirea, deşi pare soluţia naturală, devine din ce în ce mai costisitoare şi mai puţin sustenabilă pe măsură ce automatizarea avansează.

Reglementarea automatizării devine, astfel, un instrument esenţial, nu doar pentru a proteja locurile de muncă, ci pentru a menţine un echilibru politic care să prevină alunecarea către represiune.

Dar reglementarea nu este suficientă. Autorii arată că, atunci când statul capitalist nu poate folosi decât reglementarea, va alege un nivel de automatizare atât de scăzut încât frânează creşterea economică.

Lucrarea lui Acemoglu, Gitmez şi Shadmehr este un semnal de alarmă pentru toţi cei care privesc cu optimism viitorul automatizării. Ea demonstrează că tehnologia nu este neutră din punct de vedere politic, iar în absenţa unor instituţii solide, "automatizarea poate deveni un motor al represiunii, nu al prosperităţii".

"Furcile" sunt reale, în timp ce răspunsul elitelor nu se va axa neapărat pe "taxe", ci se poate face trecerea direct la "puşti". Trecerea de la un răspuns la altul se poate produce neaşteptat, pe măsură ce capitalul se acumulează, automatizarea avansează, iar democraţia devine prea costisitoare pentru cei care deţin puterea economică.

Întrebarea nu este dacă automatizarea va crea tensiuni sociale, ci dacă vom avea instituţiile politice necesare pentru a gestiona aceste tensiuni, fără a sacrifica libertăţile fundamentale.