Cazul LUKOIL. De ce panică?!?

Recent, SUA şi aliaţii lor europeni au extins şi asupra LUKOIL sancţiunile aplicate Rusiei. Presa noastră a preluat subiectul, abordându-l însă după ureche şi în cheie panicardă: tulai, Doamne, ce ne-om facem dacă, fără LUKOIL, vor exploda preţurile carburanţilor în România?!? Eu cred că speţei i se potriveşte expresia „tot răul spre bine”.

Contractul de privatizare a rafinăriei PETROTEL a fost semnat la 3 februarie 1998. LUKOIL a achiziţionat 51% din acţiuni, pentru care a plătit 53 milioane dolari, s-a angajat să investească 200 milioane dolari şi a preluat o datorie de 53,84 milioane dolari faţă de BANCOREX.

Preşedintele Emil Constantinescu mi-a relatat că această privatizare a „năşit-o” personal, mergând special în Rusia, la sfârşitul anului 1996, în perioada dintre alegerea şi investirea sa, împreună cu Victor Surdu (fostul lider al fostului Partid Democrat Agrar): „în campania electorală le-am promis celor din Teleajen că vom salva rafinăria şi am salvat-o”.

Privită de aproape, privatizarea a fost un succes, dar lărgind cadrul şi judecând nu din perspectivă politică, ci economică, PETROTEL, ca şi RAFO şi ARPECHIM, ar fi trebuit lichidată.

Dar aceasta este deja istorie contrafactuală.

În realitate, ne-am pricopsit cu ruşii, care au realizat investiţiile promise, dar, în timp, au existat dispute şi anchete legate de modul în care LUKOIL a gestionat profitul şi fluxurile financiare ale rafinăriei; procurorii au acuzat spălare de bani şi transferuri interne de profituri pentru a reduce impozitele în România.

xxx

„Lanţul trofic” al petrolului cuprinde trei verigi: extracţia, rafinarea şi distribuţia. Veriga cea mai tare este extracţia, deoarece oricum ar fluctua preţul ţiţeiului, niciodată nu va fi în pierdere, profiturile fiind în general mari şi foarte mari; din contră, veriga cea mai slabă este rafinarea, drept pentru care rafinăriile necuplate la zăcăminte de ţiţei trăiesc „aventuros”.

Criza de pe piaţa petrolului, care a succedat războiului arabo-israelian din anul 1974, l-a determinat pe Nicolae Ceauşescu să hipertrofieze (nebuneşte!) capacitatea de rafinare a României. Deşi cantitatea de petrol extras anual din România scădea spre 8 milioane de tone ţiţei, iar consumul naţional nu necesita mai mult de 9 milioane tone, Ceauşescu a impus construirea unei capacităţi de rafinare mult supradimensionată. Ne-a lăsat moştenire instalaţii capabile să rafineze 34 milioane de tone de ţiţei pe an. Cinci dintre ele erau mari: PETROBRAZI şi PETROTEL, la Ploieşti, ARPECHIM, la Piteşti, RAFO, la Oneşti şi PETROMIDIA, la Năvodari.

După o jumătate de secol, producţia estimată de ţiţei pentru anul 2025 este de 2,75 milioane tone, iar consumul mediu anual de combustibili (ţiţei + carburanţi) este de 7,30 milioane tone. Capacităţile anuale de rafinare sunt:

*PETROBRAZI - 4,50 milioane tone

*PETROMIDIA - 4,80 milioane tone

*LUKOIL - 2,40 milioane tone

Aritmetica ne arată că singure PETROBRAZI cu PETROMIDIA rafinează cu 2 milioane de tone în plus faţă de necesarul intern: 9,30 milioane tone, fată de 7,30 necesar. PETROTEL adaugă acestui excedent încă 2,40 milioane.

Este o rafinărie în plus. Ar trebui închisă. Decuplată de la zăcămintele ruseşti nu mai valorează nimic. S-ar pierde 500 de locuri de muncă, din totalul de 6.000, câte asigură LUKOIL în România. Pe de altă parte însă, închiderea PETROTEL ar reduce importurile de ţiţei, în beneficiul balanţei comerciale.

În schimb, reţeaua de 320 benzinării are şanse mari să fie valorificată.

Şi atunci, de ce atâta panică?!?

Tot răul spre bine.