Cine întreţine statul român?

Discursul public despre fiscalitate este redus arbitrar la disputa dintre creşterea taxelor şi reducerea cheltuielilor. Această opoziţie, înfăţişată ca un fel de dilemă tehnică, ascunde, de fapt, opţiunea asumată de a menţine statul român sub pragul de funcţionare al unei democraţii sociale moderne. Studiul recent publicat de Friedrich-Ebert-Stiftung România, semnat de Cornel Ban şi Cristian Pop - Cum reconstruim bugetul? Trei scenarii, trei filozofii fiscale -, are meritul de a muta discuţia pe alt teren. Problema fiscală a României nu este despre povara fiscală, ci despre structura bugetară şi capacitatea instituţională.

Capacitatea fiscală a unui stat nu este o variabilă tehnică, ci expresia instituţională a ceea ce unii numesc oarecum inexact, dacă ne raportăm la ce înţelegeau prin asta Locke sau Rousseau, contract social, iar alţii, stat social. România colectează venituri fiscale propriu-zise de aproximativ 27% din PIB, cea mai redusă valoare din Uniunea Europeană. Media UE în această privinţă este de peste 40%, iar aşa numitele state Vişegrad, comparabile structural cu România, nu coboară sub 34-36%. Diferenţa nu este o problemă de calcul, ci o opţiune politică acumulată în peste două decenii de relaxări fiscale, scutiri sectoriale şi toleranţă faţă de cei care îşi optimizează fiscal veniturile. Dar România nu este structural condamnată la pauperitate fiscală, ci a ales să rămână în acest scenariu.

Şi aici intervine o dimensiune pe care economiştii clasici o ignoră, dar pe care neo-instituţionalismul a impus-o în ştiinţele politice şi economice din anii "80 încoace. Instituţiile, aşa cum arăta Douglass North, sunt ansambluri de reguli formale şi informale ce reduc incertitudinea şi structurează interacţiunile sociale. Iar atunci când regulile formale - codul fiscal, normele de colectare, sancţiunile - intră în contradicţie sistematică cu normele informale - evaziunea fiscală tolerată, arbitrajul fiscal, asimetria dintre impozitarea muncii şi a capitalului - instituţiile îşi pierd legitimitatea. Bo Rothstein a arătat empiric că eficienţa fiscală depinde mai puţin de severitatea controalelor şi mai mult de percepţia echităţii. Oamenii respectă regulile atunci când cred că şi ceilalţi o fac. Un stat care permite anumitor categorii să scape sistematic de taxe devine un stat în care respectarea regulilor pare o naivitate, iar fraudarea o formă de raţionalitate economică.

Studiul Ban-Pop documentează acest mecanism cu o precizie remarcabilă. Diferenţa dintre impozitarea muncii şi cea a capitalului, conform OECD, este de aproximativ 25 de puncte procentuale, a doua cea mai mare asimetrie din Uniunea Europeană după Letonia. Mecanismul microîntreprinderilor a permis ani la rândul transformarea veniturilor din muncă în venituri din capital. Şi asta deoarece codul fiscal a oferit ani la rândul posibiltatea legală prin care munca să fie „convertită” în capital, scoţând-o din zona de impozitare de 40% şi mutând-o în zona de 10-15%. Cei care au profitat în mod vizibil de aceste mecansim au fost specialiştii IT, consultanţii, avocaţii, arhitecţii, medicii pentru prestaţiile din sectrul medial privat, jurnaliştii freelance şi, în general, profesiile cu putere de negociere - adică tocmai segmentul cu venituri mari, care în orice sistem cu impozitare progresivă ar fi contribuit cel mai mult la buget.

Pe acest fundal structural se desfăşoară, în 2025 şi 2026, o naraţiune oficială tot mai greu de susţinut. Guvernul Bolojan promite o reducere a deficitului de la 9% din PIB la 6,2% în 2026 şi sub 3% până în 2030, sprijinită pe proiecţii de creştere economică pe care economiştii apropiaţi executivului le repetă cu o încredere care contrastează tot mai vizibil cu datele. România a intrat la începutul lui 2026 în recesiune tehnică, prin contractarea simultană a cererii interne şi a producţiei industriale orientate spre export. Creşterea pentru 2025 a coborât sub 1,5%, iar industria prelucrătoare pierde sistematic locuri de muncă pe fondul crizei modelului german de export. Şi totuşi, proiecţiile guvernamentale continuă să presupună o revenire la creştere de 3-4% care ar permite consolidarea fiscală fără costuri politice majore.

Aceste proiecţii nu sunt însă analize, ci instrumente discursive. Funcţia lor reală este să întreţină iluzia creditorilor externi că România rămâne pe o traiectorie sustenabilă. Paul Krugman a numit acest mecanism confidence fairy, ideea că simpla credibilitate fiscală ar produce, cvasi-magic, creştere economică. Olivier Blanchard şi Daniel Leigh au demolat empiric această teză într-un studiu publicat de Fondul Monetar Internaţional încă din 2013, arătând că multiplicatorii fiscali în perioadele de criză sunt semnificativ mai mari decât presupuneau modelele. Cu alte cuvinte, austeritatea are despre consecinţă contractarea economii mult mai puternic decât anticipează promotorii ei, iar deficitul, departe de a scădea, persistă. Aceasta este situaţia în care se află astăzi România, cu un guvern care continuă să anunţe rezultate pe care propriile sale măsuri le fac imposibile.

Karl Polanyi demonstra încă din 1944, în Marea transformare, că imaginea pieţei ca ordine naturală autoreglată este o ficţiune politică, nu o lege a naturii. Piaţa este o construcţie instituţională care depinde de stat pentru reguli, contracte, infrastructură şi securitate. A reduce statul în numele pieţei înseamnă a slăbi chiar condiţiile care fac piaţa posibilă. Pierre Bourdieu reformulează acest argument în Contre-feux, observând că „legile pieţei” nu sunt legi în sens ştiinţific, ci regularităţi statistice valabile într-un cadru instituţional specific. Generalizarea lor ca legi universale este o operaţiune ideologică, nu o demonstraţie empirică.

În cazul României, această ideologie a produs efecte cumulative. ANAF funcţionează cu deficit cronic de personal calificat, sistemul de cadastru rămâne incomplet după trei decenii, infrastructura digitală a administraţiei fiscale este fragmentată între instituţii cu mandate suprapuse. Literatura de specialitate, prin Lant Pritchett, Michael Woolcock şi Matt Andrews, numeşte această situaţie capability trap. Statul român arată ca un membru OCDE, dar nu funcţionează ca unul. Consolidarea fiscală făcută prin tăieri brutale, fără investiţii în reconstrucţie administrativă, nu produce eficienţă, ci slăbeşte şi mai mult capacitatea existentă, închizând cercul vicios.

Constituţia României consacră în articolul 1 alineatul 3 caracterul de stat „de drept, democratic şi social”, plasând statul social pe acelaşi nivel normativ cu democraţia şi statul de drept. Un sistem fiscal incapabil să finanţeze funcţiile sociale ale statului nu este doar o opţiune de politică publică deficitară, ci o încălcare a ordinii constituţionale. România se află astăzi într-o situaţie paradoxală pentru că deşi proclamă constituţional un stat social, aplică o politică fiscală care îl face imposibil. Această contradicţie nu poate fi rezolvată prin retorica reformei, devenită un mit modern invocat ritualic, fără conţinut precis, şi nici prin proiecţii economice menite să liniştească creditorii externi în timp ce realitatea internă se deteriorează.

Întrebarea reală nu este cât este povara fiscală a statului, ci de la cine şi prin ce mecanisme se formează bugetul. Răspunsul, oricât de incomod, este destul de clar. România colectează puţin pentru că taxează inegal, iar inegalitatea fiscală a devenit cea mai costisitoare formă de inechitate economică. Iluzia credibilităţii fiscale, întreţinută prin proiecţii care nu mai corespund nici măcar tendinţelor pe termen scurt, nu poate compensa absenţa unei reforme structurale a capacităţii de colectare. Mai devreme sau mai târziu, creditorii externi vor citi datele, nu naraţiunile, iar atunci diferenţa dintre statul pe care îl proclamăm şi cel pe care îl finanţăm efectiv va deveni vizibilă.