Globalizarea conflictelor: Beijingul devine nodul dintre Ucraina şi Iran

Vizita lui Vladimir Putin la Beijing, la 19-20 mai, la doar patru zile după summitul dintre Donald Trump şi Xi Jinping, indică transformarea capitalei chineze într-un punct de convergenţă pentru două dintre cele mai importante crize geopolitice ale momentului: războiul din Ucraina şi tensiunile dintre SUA/Israel şi Iran.

Succesiunea acestor întâlniri sugerează mai mult decât o simplă agendă diplomatică încărcată. Beijingul ajunge să concentreze, într-un interval foarte scurt, dialogul cu Washingtonul şi contactul strategic cu Moscova, într-un moment în care cele două dosare de securitate - cel ucrainean şi cel iranian - se află în faze de intensificare şi interdependenţă crescândă.

Summitul Trump-Xi a avut ca temă centrală stabilizarea relaţiilor bilaterale americano-chineze, dar şi încercarea Washingtonului de a obţine sprijinul Beijingului pentru diminuarea riscurilor din jurul Iranului şi al Strâmtorii Hormuz.

La numai câteva zile distanţă, sosirea lui Putin în China pentru discuţii privind relaţiile bilaterale, cooperarea economică şi problemele internaţionale şi regionale cheie arată că Beijingul funcţionează simultan ca interlocutor indispensabil pentru ambele tabere rivale.

Această suprapunere conferă Chinei un rol nou, mai amplu decât acela de simplu actor regional sau partener economic global.

Citeşte Putin se întâlneşte cu Xi după vizita lui Trump în China

China începe să apară drept pivotul prin care se intersectează cele două mari axe de conflict ale prezentului: confruntarea Rusia-Ucraina, susţinută indirect de Occident, şi tensiunile americano-israeliene cu Iranul şi reţeaua sa regională de aliaţi.

În cazul Rusiei, dependenţa faţă de China s-a accentuat după invazia din Ucraina din 2022, în condiţiile în care sancţiunile occidentale au redus drastic opţiunile Moscovei.

În cazul SUA, apelul la influenţa chineză asupra Iranului arată că inclusiv Washingtonul recunoaşte, fie şi tacit, capacitatea Beijingului de a influenţa ecuaţii critice de securitate în afara Asiei de Est.

De aici rezultă o schimbare de structură în sistemul internaţional. Dacă până recent conflictele regionale puteau fi tratate relativ separat, ele tind acum să fie conectate prin intermediul marilor puteri care au acces simultan la toate părţile relevante. Beijingul devine tocmai acest spaţiu de intersecţie: locul în care se discută, direct sau indirect, şi despre Ucraina, şi despre Iran, şi despre raporturile de forţă dintre Washington şi Moscova.

Faptul că vizita lui Putin coincide şi cu marcarea a 25 de ani de la Tratatul sino-rus de prietenie din 2001 adaugă o dimensiune simbolică, dar calendarul sugerează o semnificaţie strategică mai profundă.

China nu mai este doar un actor care reacţionează la crize, ci unul în jurul căruia crizele încep să se organizeze diplomatic.

Riscul major este că această concentrare a canalelor de negociere într-o singură capitală poate accelera ceea ce s-ar putea numi globalizarea conflictelor.

În momentul în care dosarul ucrainean, competiţia americano-chineză şi confruntarea cu Iranul se ating în acelaşi centru de putere, posibilitatea propagării sistemice a tensiunilor creşte.

Conflictele regionale nu mai rămân izolate, ci devin părţi ale unei arhitecturi comune de presiune, negociere şi descurajare.

Beijingul nu este încă arbitrul lumii, dar devine tot mai clar locul unde liniile principale ale dezordinii globale se întâlnesc.

China nu doar participă la conflictele contemporane prin influenţă economică şi diplomatică, ci începe să le lege între ele.