Exerciţiu de autosufocare

În ultimele zile am văzut mai multe meciuri din primele două ligi ale fotbalului nostru. Nu toate au fost de natură să ne convingă că asistăm la o competiţie aflată pe drumul progresului. Dimpotrivă. Am văzut execuţii demne de jucători din ligile a treia şi a patra, o bună parte dintre acestea aparţinând unor fotbalişti străini. Nu este o problemă că aducem jucători din alte ţări. Fotbalul este, de multă vreme, o piaţă internaţională. Problema este ce aducem, de ce aducem şi ce lăsăm în urmă. Iar aici începe să se contureze o întrebare incomodă: de ce sunt aduşi atât de mulţi fotbalişti străini în fotbalul românesc? Avem tot mai mulţi „stranieri”, dar nu este deloc limpede dacă avem şi mai mult fotbal în adevăratul sens al cuvântului.

Potrivit datelor centralizate de Transfermarkt, în sezonul competiţional 2026/2027 al Ligii 1, SuperLiga, sunt înregistraţi 214 fotbalişti străini dintr-un total de 462 de jucători. Cifrele sunt fluide, transferuri se fac continuu. Asta înseamnă 46,3% din totalul componenţilor echipelor din prima ligă românească. Aproape jumătate. Nu este puţin. Dar dacă ne uităm la ceea ce se întâmplă pe teren, apare o nedumerire legitimă: dacă aducem atât de mulţi jucători din afara ţării, de ce nu se vede mai clar un plus de valoare?

Pentru că nu discutăm despre două-trei transferuri exotice, ci despre un fenomen. Rezultatele din cupele europene din această vară ne arată exact cât de jos am ajuns, sub Bulgaria, sub Armenia sau Letonia.

Cui foloseşte această avalanşă de importuri? Am putea spune că, în primul rând, cluburilor care au nevoie de jucători imediat disponibili. Un fotbalist străin poate fi adus pentru un post considerat deficitar, poate avea experienţă în alte campionate şi poate reprezenta, cel puţin pe hârtie, o soluţie rapidă. Dar cui foloseşte să aduci un jucător de peste hotare care nu este vizibil mai bun decât un român de aceeaşi vârstă, de acelaşi profil şi cu aceleaşi perspective de dezvoltare? Întrebarea nu este lipsită de miză economică. În fotbal, transferurile înseamnă bani. Comisioane, contracte, intermediari, relaţii. Iar când piaţa se umple de jucători străini, este firesc să ne întrebăm dacă toate aceste mutări sunt făcute în interesul echipelor sau dacă, uneori, există şi alte interese. Nu afirm că fiecare transfer are în spate un comision nejustificat. Ar fi o acuzaţie fără dovezi. Dar nici nu cred că trebuie să fim naivi şi să presupunem că toate deciziile sunt luate exclusiv în funcţie de valoarea sportivă.

Fotbalul românesc are o problemă veche: vorbeşte mult despre tineri şi îi foloseşte puţin. Avem reguli care obligă echipele să acorde şanse jucătorilor formaţi în România. Este un pas necesar, dar nu suficient. Un tânăr nu creşte doar pentru că apare pe foaia de joc. Are nevoie de minute, de încredere, de un mediu competitiv şi de posibilitatea de a se dezvolta şi dincolo de 21 de ani.

Dacă locurile din echipe sunt ocupate masiv de fotbalişti străini, atunci întrebarea devine inevitabilă: unde să crească tinerii români? În Liga a doua? În Liga a treia? Nu toţi tinerii sunt talentaţi. Nu toţi merită să joace în prima ligă. Dar este imposibil să descoperi valoarea unui jucător dacă nu îi dai şansa să joace. Iar dacă şansa vine doar pentru că o regulă FRF obligă clubul să o acorde unui fotbalist sub 21 de ani în fiecare meci, atunci poate că problema nu este doar la tineri, ci şi la felul în care este construit sistemul. Nu putem cere rezultate de la o generaţie pe care o ţinem pe bancă.

Străinii nu sunt problema. Lipsa unei strategii este. Există campionate în care fotbaliştii străini au ridicat nivelul competiţiei. Au adus experienţă, profesionalism, calitate tehnică şi au contribuit la formarea jucătorilor locali. Dar importul nu este, prin el însuşi, o strategie. Dacă aduci un jucător care este net superior celui român, ai un argument sportiv. Dacă aduci un fotbalist care poate fi înlocuit fără probleme de un tânăr din propria academie, atunci trebuie să explici de ce ai făcut-o. Altfel, ajungem să avem o competiţie în care cluburile caută soluţii în afara ţării, iar fotbalul românesc îşi consumă propriile resurse fără să le mai poată regenera.

Ne autosufocăm.

Avem academii, avem copii care joacă fotbal, avem antrenori care muncesc cu ei, avem părinţi care investesc timp şi bani. Iar când aceşti copii ajung la vârsta la care ar trebui să intre în fotbalul profesionist, descoperă că locurile sunt ocupate de jucători care, uneori, nu par să aducă nimic în plus.

Putem să ne lăudăm cu numărul de echipe, cu numărul de transferuri, cu fotbalişti veniţi din zeci de ţări. Putem să vorbim despre campionate competitive şi despre piaţa internaţională. Dar fotbalul se vede pe teren. Se vede în execuţii. În pase. În decizii. În ritm. În capacitatea unui jucător de a rezolva o fază. În diferenţa dintre un fotbalist care doar ocupă un loc şi unul care ridică nivelul echipei. Iar dacă după atâtea importuri ajungem să vedem execuţii care ne fac să ne întrebăm dacă nu cumva asistăm la un meci de ligi inferioare, atunci ceva nu funcţionează. Nu este suficient să aduci jucători. Trebuie să aduci valoare.

Cluburile au propriile interese. Vor rezultate, vor puncte, vor bani. Este firesc. Dar FRF are şi ea o responsabilitate: aceea de a construi un cadru în care fotbalul românesc să poată produce jucători. Nu doar să-i numere. Nu doar să impună reguli care, în practică, sunt uneori tratate ca obligaţii. Dacă aproape jumătate dintre jucătorii din prima ligă sunt străini, atunci poate că ar trebui să ne întrebăm şi cât de mult investim în cei care vin din urmă. Pentru că nu putem construi viitorul doar din importuri. La un moment dat, trebuie să producem şi noi ceva.

Nu pledez pentru închiderea graniţelor fotbalului românesc. Pledez pentru discernământ.

Să aducem străini care fac diferenţa. Să le oferim tinerilor români şansa de a creşte. Să ne întrebăm dacă fiecare transfer este necesar. Altfel, vom continua să ne uităm la meciuri şi să ne întrebăm de ce fotbalul nostru pare tot mai departe de ceea ce ar trebui să fie.