Imprevizibilul

În noaptea de 3 spre 4 noiembrie, Donald Trump a mărturisit la telefon, în direct la Fox News, că este „puţin surprins” de rezultatul alegerilor de la mijlocul mandatului. Preşedintele american sperase că mulţimile prezente la cele aproximativ treizeci de mitinguri pe care le susţinuse în ultimele săptămâni de campanie electorală pot fi transferate asupra candidaţilor republicani, doar că acest transferul nu s-a mai produs şi, din contră, prezenţa sa a mobilizat votul negativ. Democraţii au câştigat ambele camere ale Congresului, au câştigat mandatul disputat Texas, unde niciun democrat nu mai obţinuse un loc de senator din 1988, ba chiar şi în Kansas, unde din 1932 niciun democrat nu mai câştigase alegerile senatoriale şi au transformat alegerile de la jumătatea mandatului într-o sancţiune pe care preşedintele s-a grăbit să o atribuie oricui altcuiva decât sieşi.

Mărturisirea merită totuşi luată în serios, pentru că spune mai mult decât pare. Omul care a făcut din imprevizibilitate o metodă de guvernare a descoperit că şi alegătorii pot fi imprevizibili.

Imprevizibilitatea lui Donald Trump nu a fost niciodată un simplu accident de temperament, ci are are o genealogie pe care Washingtonul o cunoaşte bine, „teoria nebunului” atribuită lui Richard Nixon şi lui Henry Kissinger, potrivit căreia adversarul care nu poate anticipa reacţia celuilalt devine mai prudent şi mai dispus la concesii. Trump a extins această logică de la politica externă la întreaga guvernare, de la tarifele anunţate şi retrase în aceeaşi săptămână până la ameninţările care ţin locul negocierii. Ultimele ore ale campaniei au rezumat metoda. Cu câteva săptămâni înainte promisese că nu va lovi Iranul înaintea alegerilor, iar în ajunul votului aviaţia americană a bombardat insula Qeshm, din strâmtoarea Ormuz, o operaţiune pe care a doua zi a numit-o „un atac minor”. În dimineaţa votului a anunţat, tot într-un interviu telefonic, că ajutorul militar anual de aproape patru miliarde de dolari pentru Israel se va încheia la sfârşitul anului, cu aproape doi ani înainte de expirarea acordului semnat în epoca Obama, fără să precizeze ce anume se opreşte şi cum. Gestul era adresat la vedere alegătorilor din Michigan, unde Abdul El-Sayed făcuse din sprijinul pentru Israel o temă de campanie dar candidatul democrat nu a putut fi împiedicat să câştige alegerile.

Această metodă are o slăbiciune, pentru că funcţionează doar cât timp imprevizibilul se află de o singură parte. Nixon putea juca rolul nebunului într-o lume a marilor reţele de televiziune, a partidelor disciplinate şi a unui electorat cu loialităţi stabile, adică într-o lume previzibilă în care un singur actor îşi permitea luxul de a nu fi astfel. Reţelele sociale au desfiinţat această asimetrie. Şi asta pentru că nu mai produc loialitate, ci atenţie, iar atenţia este o monedă care nu se transmite nici prin moştenire, nici prin recomandare. Mulţimile de la mitinguri au venit pentru Trump, şi nu pentru Ken Paxton sau pentru ceilalţi candidaţi pe care preşedintele i-a susţinut, au plecat acasă cu sentimentul că asta fusese suficient. Max Weber descria încă din „Economie şi societate” (1922) dificultatea oricărei autorităţi carismatice de a se transmite vraja exercitată asupra susţinătorilor asupra altcuiva. Algoritmii nu au rezolvat problema, ci au agravat-o, pentru că împart publicul în comunităţi de reacţie care se mobilizează pentru un chip şi se demobilizează la fel de repede.

Alegerile din 2026 au fost primele în care inteligenţa artificială a fost integrată în toate marile platforme, iar campaniile au folosit-o fără reţinere. Casa Albă însăşi a pus în circulaţie zeci de clipuri generate artificial, de la ironizarea protestatarilor până la glorificarea războiului cu Iranul, iar comitetul senatorial al republicanilor a difuzat încă din martie un videoclip în care un James Talarico sintetic îşi citea vechile postări. Cursa din Texas a devenit cea mai scumpă campanie pentru Senat din istoria americană, cu peste o jumătate de miliard de dolari cheltuiţi pe publicitate şi cu sume importante oferite de Elon Musk. Talarico a câştigat totuşi, iar rezultatul este cu atât mai grăitor. Instrumentele care promiteau stăpânirea percepţiei au produs mai degrabă saturaţie, iar alegătorul expus permanent la imagini fabricate ajunge să nu mai creadă nimic, nici falsul, nici adevărul, şi votează după ceea ce poate verifica singur, preţul benzinei, costul vieţii de zi cu zi, un război care nu se mai termină după opt luni. Paradoxul epocii este că tehnologia care face manipularea mai ieftină face convingerea mai scumpă.

România ştie din proprie experienţă, după alegerile din noiembrie 2024, ce poate face o campanie construită pe TikTok într-un sistem cu partide slabe. Statele Unite au descoperit acum reversul, adică faptul că aceeaşi volatilitate care poate propulsa un necunoscut în fruntea preferinţelor îl poate lăsa fără sprijin pe un preşedinte care se credea stăpânul ei.

Ce urmează este mai puţin limpede decât pare. Trump spune că acceptă „absolut” rezultatul şi că va lucra cu democraţii, anunţă în acelaşi timp că va fi „domnul Veto”, iar a doua zi după vot preferă să vorbească despre sala de bal pe care o construieşte la Casa Albă. Conciliant, sfidător şi indiferent în acelaşi timp, preşedintele intră în ultimii doi ani de mandat ca „raţă şchioapă”, cu un singur domeniu pe care Constituţia americană nu i-l poate îngrădi cu adevărat, politica externă. Congresul poate bloca legi, poate deschide anchete şi poate refuza bugete, dar nu poate opri o lovitură aeriană anunţată după ce a avut loc şi nici un acord încheiat la telefon cu un prim-ministru străin. Un preşedinte care nu mai are nimic de câştigat pe plan intern devine, prin forţa lucrurilor, mai liber şi deci mai imprevizibil în afară.

Pentru Europa, şi pentru România în particular, aceasta este partea care contează. Imprevizibilitatea americană nu se încheie odată cu pierderea Congresului, ci îşi schimbă doar direcţia, de la politica internă spre aliaţi şi adversari, de la buget spre baze militare, tarife şi garanţii de securitate. Europa ar greşi dacă ar citi rezultatul din 3 noiembrie ca pe o revenire la normalitate. Votul american arată că instituţiile încă funcţionează ca mecanism de corecţie, că alegerile pot sancţiona şi că alternanţa rămâne posibilă. Nu arată însă că mediul în care se fac alegerile a redevenit previzibil.

Douglass North definea instituţiile, în „Institutions, Institutional Change and Economic Performance” (1990), drept regulile prin care societăţile reduc incertitudinea. Multă vreme am crezut că pericolul vine de la liderii care vor să slăbească aceste reguli. Alegerile americane sugerează că pericolul este mai larg, pentru că reţelele şi inteligenţa artificială nu au nevoie de un Trump ca să producă imprevizibil. Îl produc oricum, în fiecare zi şi în fiecare flux de ştiri, pentru oricine. Trump a fost doar primul politician care a ştiut să trăiască din această instabilitate şi probabil nu va fi ultimul care descoperă că o poate controla. De aceea, surpriza din noaptea alegerilor ar trebui să fie şi a noastră, doar că noi nu ne mai permitem să fim surprinşi.