Înalta Curte, contrazisă de CJUE în scandalul prescripţiei marilor fraude

Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a stabilit, ieri, că instanţele din România nu pot aplica interpretarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie privind prescripţia atunci când aceasta creează un risc sistemic de impunitate pentru fraudele grave care afectează interesele financiare ale Uniunii Europene. Decizia instanţei de la Luxemburg nu redeschide însă dosarele soluţionate definitiv şi nu înlătură, în ansamblu, principiul aplicării legii penale mai favorabile, ci vizează cauzele aflate încă pe rol sau susceptibile de a fi atacate cu recurs în casaţie, în care valoarea totală a fraudei depăşeşte 50.000 de euro.

Hotărârea reaprinde una dintre cele mai sensibile controverse juridice din România ultimilor ani, după ce aplicarea deciziilor Curţii Constituţionale şi ale instanţei supreme referitoare la întreruperea prescripţiei a condus la închiderea a mii de procese penale şi la imposibilitatea recuperării unor prejudicii estimate, numai în dosarele Direcţiei Naţionale Anticorupţie, la aproape 200 de milioane de euro.

Hotărârea pronunţată ieri de CJUE reprezintă continuarea disputei începute în 2023, când aceeaşi instanţă a pronunţat o decizie similară referitoare la mai mulţi cetăţeni români condamnaţi la închisoare pentru evaziune fiscală. Aceştia contestaseră condamnările invocând principiul aplicării retroactive a legii penale mai favorabile, cunoscut sub denumirea de „lex mitior”, şi susţinând că răspunderea lor penală se prescrisese. Argumentele lor se întemeiau atât pe deciziile Curţii Constituţionale din 2018 şi 2022, care au invalidat dispoziţiile referitoare la întreruperea termenului de prescripţie, cât şi pe Decizia nr. 67 din 2022 a ÎCCJ, prin care s-a stabilit că normele privind întreruperea prescripţiei au natura unor dispoziţii de drept penal material şi pot intra sub incidenţa legii penale mai favorabile.

Efectul acestei succesiuni de hotărâri a fost acela că, pentru o perioadă de aproape patru ani, între decizia CCR din 2018 şi intervenţia legislativă din 2022, dreptul român nu a mai prevăzut o cauză validă de întrerupere a prescripţiei. Prin aplicarea retroactivă a legii penale mai favorabile, consecinţele au fost extinse şi asupra unor infracţiuni săvârşite începând din 2014, anul intrării în vigoare a noului Cod penal. Numeroase acte de procedură efectuate de procurori şi instanţe, care potrivit reglementării iniţiale întrerupeau cursul prescripţiei, nu au mai produs acest efect, iar termenul a fost considerat ca desfăşurându-se fără întrerupere. Rezultatul a fost încetarea proceselor penale în mii de cauze, inclusiv în dosare importante de corupţie, evaziune fiscală şi fraudă.

În prima hotărâre, din 24 iulie 2023, CJUE a arătat că statele membre trebuie să adopte şi să aplice norme de prescripţie care permit sancţionarea efectivă a fraudelor îndreptate împotriva intereselor financiare ale Uniunii. Instanţa europeană a concluzionat că judecătorii români trebuie să lase neaplicat standardul naţional referitor la legea penală mai favorabilă, în forma consacrată prin decizia ÎCCJ din 2022, atunci când aplicarea lui generează un risc sistemic de impunitate pentru fraudele grave care afectează bugetul european. CJUE a considerat însă compatibile cu dreptul Uniunii deciziile CCR din 2018 şi 2022, întrucât acestea puneau în aplicare principiul legalităţii incriminării şi a pedepsei, iar riscul de impunitate produs de ele avea o amploare mai redusă decât cel rezultat din extinderea operată de instanţa supremă.

Conflictul de interpretare nu s-a încheiat în 2023. În anul următor, ÎCCJ a stabilit că instanţele române nu pot înlătura decizia sa din 2022 fără a afecta principiul legalităţii în materie penală şi interdicţia creării unei „lex tertia”, adică a unei a treia legi rezultate din combinarea de către judecător a unor dispoziţii aparţinând unor reglementări succesive. Noua sesizare adresată CJUE a urmărit tocmai clarificarea compatibilităţii acestei poziţii cu dreptul Uniunii.

Dosarul concret care a generat decizia de ieri priveşte administratorul a două societăţi comerciale, acuzat că a emis facturi fiscale fictive pentru ca o a treia companie să îşi reducă baza de impozitare. Prejudiciul total provocat bugetului statului român a fost calculat la 268.536 de lei, echivalentul a aproximativ 59.304 euro, din care TVA eludată în valoare de 163.656 de lei, aproximativ 36.142 de euro. Persoana judecată pentru complicitate la evaziune fiscală a scăpat de condamnare după ce instanţa a constatat prescrierea răspunderii penale, soluţie confirmată la 21 martie 2024 de Curtea de Apel Oradea. Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea a atacat hotărârea la 9 aprilie 2024, susţinând că procesul penal fusese încetat prin aplicarea standardului naţional derivat din decizia ÎCCJ din 2022, fără respectarea deciziei CJUE din 2023. Ajuns în faţa instanţei supreme, dosarul a determinat completul de judecată să solicite CJUE lămuriri atât cu privire la aplicarea deciziei din 2023, cât şi asupra noţiunii europene de „fraudă gravă”.

Răspunsul CJUE introduce o delimitare financiară importantă. În lipsa unei dispoziţii naţionale care să stabilească un prag propriu, frauda care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii trebuie considerată automat gravă dacă valoarea sa totală depăşeşte 50.000 de euro. Calificarea se aplică indiferent dacă prejudiciul suportat efectiv de bugetul Uniunii este mai mic decât acest prag. În cazul judecat, deşi TVA eludată era evaluată la aproximativ 36.142 de euro, valoarea totală a fraudei depăşea 50.000 de euro, ceea ce permite încadrarea sa în categoria fraudelor grave.

Instanţa europeană a precizat, în acelaşi timp, că principiul românesc al legii penale mai favorabile nu contravine, prin el însuşi, dreptului Uniunii. Standardul naţional poate oferi o protecţie mai largă decât garanţiile prevăzute de articolul 49 din Carta drepturilor fundamentale a UE. Incompatibilitatea apare numai atunci când acest standard este aplicat, în forma consacrată de ÎCCJ în 2022, unor fraude grave care afectează interesele financiare ale Uniunii şi amplifică în mod considerabil riscul sistemic de impunitate.

Totodată CJUE a confirmat că autoritatea de lucru judecat trebuie respectată, astfel încât procesele închise definitiv ca urmare a intervenirii prescripţiei nu vor fi redeschise. Cu toate acestea, Curtea face însă o distincţie în privinţa hotărârilor atacate cu recurs în casaţie: acestea nu pot fi considerate, în principiu, ca beneficiind deja de o autoritate de lucru judecat care să împiedice aplicarea dreptului Uniunii.

Înalta Curte, condusă de Lia Savonea, a reacţionat la scurt timp după pronunţare, afirmând că „a aplicat întotdeauna cu bună-credinţă dreptul european în ansamblul său”, prin valorificarea concomitentă a dreptului UE, a jurisprudenţei CJUE, a Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi a jurisprudenţei Curţii de la Strasbourg. Instanţa supremă susţine că dreptul Uniunii prevalează atunci când consacră un standard de protecţie superior şi explică faptul că interpretarea articolului 49 din Cartă a fost făcută în lumina articolului 7 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, considerat standardul minim de protecţie impus de dreptul european.

În spaţiul juridic au apărut ieri interpretări diferite asupra efectelor concrete ale hotărârii. Preşedintele Uniunii Naţionale a Barourilor din România, Traian Briciu, consideră că decizia CJUE consolidează autoritatea de lucru judecat şi confirmă faptul că soluţiile definitive nu mai pot fi schimbate. În opinia sa, situaţia este mai puţin clară în procesele încă nesoluţionate definitiv, iar principiul legii penale mai favorabile, consacrat de articolele 15 şi 20 din Constituţie, continuă să reprezinte un standard naţional esenţial de protecţie a drepturilor fundamentale.

Avocatul Adrian Toni Neacşu, fost membru al Consiliului Superior al Magistraturii, interpretează decizia ca pe o confirmare a faptului că regulile stabilite de ÎCCJ rămân aplicabile în majoritatea dosarelor penale. Potrivit acestuia, excepţia rezultată din noua decizia a CJUE priveşte fraudele grave, de peste 50.000 de euro, care afectează interesele financiare ale Uniunii şi se află încă pe rol sau pot fi atacate cu recurs în casaţie. În această categorie ar intra, în special, fraudele privind fondurile europene, anumite fapte de evaziune fiscală legate de TVA şi infracţiunile conexe.

Dincolo de disputa juridică, miza financiară şi penală a controversei este considerabilă. Începând din 2022, mii de procese au fost închise prin constatarea prescripţiei. Potrivit datelor disponibile pe portalul de jurisprudenţă Rejust, între 2022 şi 2025 au fost înregistrate 10.579 de soluţii de încetare a procesului penal, prescripţia faptelor fiind invocată în 7.124 de dosare. Nu toate aceste soluţii au avut însă ca unic temei controversele generate de deciziile CCR şi ÎCCJ, iar o statistică oficială completă nu a fost publicată. DNA a comunicat că prejudiciile totale din propriile dosare închise în acest context se ridică la 896.312.705 lei, echivalentul a aproape 200 de milioane de euro.