Mai poate fi salvată democraţia din România?

Democraţia, în România, se mai ţine într-un fir de păr. Vă propun să pornim de la cifre. În ultimul Index al Democraţiei (2025), România este pe un jalnic loc 69. Sub Lesotho (66), Ghana (65), Serbia (63), Indonezia (60) sau Sri Lanka (56). Nici nu merită să mai comentăm aşa ceva.

Haideţi să vedem însă ce ne desparte de abis, adică de căderea în rândul regimurilor hibride. Doar Malawi (70), Guyana (71), Senegal (72), Columbia (73) şi Paraguay (74). Noroc cu Paraguay-ul, aşadar, altfel treceam în rând cu Papua Noua Guinee (75), primul regim hibrid de pe listă.

Staţi că mai este... Să comparăm mere cu mere. Altfel spus, să vedem ce fac alte state europene din preajma noastră. Ungaria era pe locul 55, deci semnificativ mai bine decât România. Şi, să nu uităm, aceea era Ungaria regimului Orban. Dacă şi regimul Orban era privit ca net mai democratic decât regimul de la Bucureşti, vă daţi seama ce mega-problemă avem.

Dar cel mai rău este altceva. Acela era clasamentul publicat în anul 2025, bazat pe cifre din 2024. Observaţi problema. Adică bazat pe o situaţie de fapt înainte de anularea alegerilor prezidenţiale şi de dinaintea regimului Nicuşor Dan. Acum unde suntem? Navigăm deja fără busolă.

Cum am ajuns în halul acesta? Ar fi multe de spus. Nu există doar un gropar al democraţiei. Mulţi îi cântă prohodul în România.

Am să încep cu un asasin al democraţiei mai puţin cunoscut. Ignoranţa. Guverne după guverne au dus la cimitir sistemul şcolar din România. Discutam zilele trecute cu o prietenă care a făcut o parte din şcoală în Italia şi apoi s-a mutat în România. A fost şocată de nivelul scăzut al învăţământului de aici. La ce să te aştepţi când la televizor vezi că sunt promovaţi în funcţii politice tot felul de analfabeţi?

Altul este neruşinarea. Luaţi cazul lui Marian Neacşu (PSD), condamnat penal, ajuns vice-prim-ministru şi factotum în Guvern. Şi mai sunt serviciile secrete, care au scăpat de sub orice control democratic. Cazul Pahonţu este doar unul dintre cele mai îngrijorătoare.

Panta descendentă pe care a luat-o democraţia din România este vizibilă pentru oricine. Mai putem fi salvaţi de noi înşine? Sper că da. Însă sunt câteva dificultăţi...

Una dintre acestea este lipsa unui Preşedinte cu înclinaţii democratice. L-am criticat pe Emil Constantinescu pentru unele dintre deciziile sale, însă el niciodată nu a sabotat democraţia din România. Spuneţi ce vreţi despre Traian Băsescu, însă în timpul mandatelor sale s-au deschis unele dosare ale Securităţii, a fost (pe undeva) reformată Justiţia, şi a fost condamnat comunismul. Klaus Iohannis a dus în derizoriu instituţia prezidenţială, a fost un oportunist politic, însă nici el nu a asaltat deschis democraţia. Chiar şi Ion Iliescu, care a avut momentele sale teribile, în anii 1990, în ultima lui perioadă a fost mai reţinut.

Nicuşor Dan însă este din cu totul alt aluat. Luaţi, spre exemplu, atitudinea faţă de anti-semitism şi faţă de extremism, în general. A respins o lege care prevedea pedepse mai mari pentru extremism chiar şi după ce Curtea Constituţională a stabilit că legea este în regulă. A negociat cu tot felul de extremişti. Abia a început mandatul şi antisemitismul din România a atins cote nemaiîntâlnite din anii 1930.

A doua este atitudinea extrem de agresivă a serviciilor de securitate. Vă puteaţi imagina, chiar şi pe vremea lui Iohannis, că un Preşedinte tremură în faţa şefului gărzii sale personale? De ani de zile aceste servicii stau fără o conducere civilă legitimă.

Al treilea exemplu este criza economică. Sigur, timpurile sunt grele pentru toate statele. Preţul petrolului a crescut, ceea ce pune presiune pe inflaţie. Unele ramuri ale economiei sunt în plină transformare. Însă în mare parte durerea economică este produsă aici, în România. Principalul vinovat este regimul "Nicu şi Marcel”, care a explodat in deficit pe care îl plătim şi azi.

Mai avem, aşadar, vreo speranţă? Eu cred totuşi că da. Uitaţi-vă în Ungaria, unde un regim semi-autoritar şi corupt a fost zdrobit cu o imensă majoritate la urme. Uitaţi-vă la Serbia, unde un regim-client al Moscovei a fost trimis la colţ de o mişcare studenţească. Luaţi aminte ce se petrece în Moldova, unde partida pro-rusă a fost învinsă la urne.

Din păcate, noi nu suntem nici Moldova, nici Ungaria şi nici Serbia. În toate aceste state Opoziţia s-a unit. La noi, Opoziţia este praf.

Altă diferenţă este că la ei au apărut figuri noi, care au câştigat încrederea alegătorilor. La noi alegătorii s-au fript şi cu iaurtul din proverb. Spuneţi cuiva ceva despre "societatea civilă” după nişte declaraţii ale lui Nicuşor Vlad şi spuneţi-mi dacă acela nu se ridică să spargă televizorul...

O altă imensă diferenţă este faptul că o mare parte dintre energiile anti-sistem sunt capturate, în România, de partidele extremiste. Sigur, ironia este că acesta sunt, de fapt, create şi finanţate de sistem. Dar oricum ar fi, ele au aspirat o parte a voturilor care în alte condiţii mergeau către partidele moderate. De ce, asta e altă problemă. Rezultatul este că suntem crucificaţi între stagnare şi dezastru.