OPINIE Banii publici care dispar fără să lipsească

La mijlocul acestei săptămâni, am asistat la un eveniment dedicat combaterii fraudelor online, organizat de o bancă comercială în parteneriat cu Directoratul Naţional pentru Securitate Cibernetică şi Poliţia Română, eveniment în care am constatat că băncile sunt mai interesate decât statul cu privire la traseul plăţilor efectuate de clienţii lor.

Din păcate, statul român a ajuns la o performanţă administrativă remarcabilă: banii pot dispărea fără să lipsească, pot fi înlocuiţi fără să se afle şi pot reapărea în contabilitate fără să se întoarcă vreodată. Dacă la data controlului soldul este corect, instituţiile răsuflă uşurate. Ce s-a petrecut între timp pare să ţină de literatură, nu de control financiar.

De exemplu, există persoane care practică profesii liberale şi pentru serviciile cărora statul, prin Trezorerie, le achită lunar, prin firmele pe care le deţin, o sumă de bani. În unele cazuri, cum ar fi domeniul sănătăţii, sumele sunt lăsate să se acumuleze şi sunt retrase, de regulă, la sfârşitul anului calendaristic sau fiscal.

Numai că, una dintre aceste persoane, care este şi administratorul firmei respective, a decis în urmă cu doi ani să transfere în contul firmei echivalentul în lei a 12.000 de euro şi, în loc să folosească banii pentru activitatea societăţii, i-a „investit” prin intermediul unei pagini de Facebook.

Facebook este, desigur, locul ideal pentru asemenea decizii financiare: între o reclamă la pastile miraculoase şi fotografia unei pisici apare „investiţia vieţii”, cu profit garantat şi verificări inutile. Banii sunt trimişi, investiţia se dovedeşte fictivă, iar cei 12.000 de euro dispar în buzunarele escrocilor.

Administratorul nu a sesizat Poliţia, Directoratul Naţional pentru Securitatea Cibernetică sau Parchetul. O plângere ar fi putut declanşa întrebarea incomodă: de unde proveneau banii şi în ce condiţii au fost folosiţi? Victima escrocheriei s-a temut că, odată începută ancheta, statul nu se va limita la identificarea escrocilor, ci va cerceta şi conduita celui înşelat. Tăcerea a devenit astfel poliţa sa de asigurare.

În lunile următoare, persoana a strâns echivalentul celor 12.000 de euro şi i-a depus în contul bancar al firmei. Banii nu s-au întors în Trezorerie. Ei au rămas în societate, astfel încât, la un eventual control al ANAF, administratorul să poată susţine că a retras suma, dar nu a cheltuit-o. Extrasul arată că banii există. Numai că nu mai sunt banii iniţiali: aceia au ajuns la escroci. Soldul a fost reconstituit cu alte fonduri, iar aparenţa contabilă a fost reparată înainte ca vreo instituţie să observe gaura.

Scoaterea banilor, pierderea lor şi înlocuirea ulterioară nu devin inexistente numai pentru că suma apare din nou în cont. Acoperirea prejudiciului poate conta juridic, dar nu şterge traseul fondurilor şi nici nu transformă retrospectiv o aventură pe Facebook într-o operaţiune legitimă a firmei.

Trebuie precizat însă că orice plată efectuată de stat nu rămâne automat „ban public” după ce intră în patrimoniul beneficiarului. Dacă suma reprezintă plata definitivă pentru servicii efectiv prestate şi nu are o destinaţie impusă, nu se poate vorbi automat despre fraudarea bugetului public. Ar putea exista însă probleme privind administrarea patrimoniului societăţii, justificarea operaţiunii, evidenţa contabilă, folosirea banilor în interes personal şi respectarea obligaţiilor fiscale. Dacă fondurile aveau o destinaţie specială, erau supuse regularizării sau puteau fi cerute înapoi, folosirea lor într-o investiţie fictivă ar putea avea consecinţe mult mai grave. Verdictul îl dau documentele, nu presupunerile.

Cazul ridică însă o altă întrebare: poate un asemenea mecanism să fie folosit pentru introducerea în firmă a unor bani cu provenienţă neclară? Dacă administratorul poate explica o depunere spunând că „a pus la loc” o sumă retrasă anterior, reconstituirea soldului ar putea deveni paravan pentru fonduri provenite din alte surse. Nu orice asemenea operaţiune înseamnă spălare de bani. Pentru existenţa acestei infracţiuni trebuie dovedită provenienţa infracţională a fondurilor şi conduita destinată ascunderii sau disimulării originii lor. Dar tocmai această provenienţă ar trebui verificată.

Dacă suma a fost refăcută din venituri licite şi declarate, avem o pierdere ascunsă şi posibile nereguli contabile sau de administrare. Dacă banii depuşi ulterior nu au o origine verificabilă, problema se schimbă radical. „Am pus banii la loc” nu este document justificativ şi nici certificat de bună purtare financiară.

Băncile monitorizează tranzacţiile şi pot cere explicaţii sau documente pentru operaţiunile neobişnuite, dar nici sistemul bancar, nici Trezoreria nu oferă garanţia că fiecare circuit este legitim. Vulnerabilitatea apare din fragmentarea controlului: Trezoreria vede plata, banca vede transferul, contabilul primeşte explicaţiile administratorului, ANAF verifică declaraţiile, iar Poliţia sau DNSC nu află despre înşelătorie pentru că aceasta nu este reclamată. Fiecare instituţie deţine o piesă, dar nimeni nu asamblează tabloul.

Statul verifică fotografia de final şi ignoră filmul. Dacă suma există în ziua controlului, rareori mai întreabă dacă sunt aceiaşi bani, unde au dispărut cei iniţiali, cum a fost înregistrată pierderea şi din ce venituri a fost refăcut soldul. Aşa se naşte paradisul neregulii: nu prin spargerea sistemului, ci prin folosirea spaţiilor goale dintre instituţii.

Circuitul devine aproape perfect. Statul plăteşte, administratorul „investeşte”, escrocul încasează, administratorul tace şi reface suma, firma afişează un sold liniştitor, iar instituţiile constată că totul este în regulă. Realitatea spune că banii iniţiali au dispărut. Hârtiile spun că suma este în cont. Iar statul român, când trebuie să aleagă între realitate şi hârtii, rămâne consecvent: preferă hârtiile.