English
Ministerul Sănătăţii are aprobat, de luna aceasta, bugetul pe 2026, despre care ministrul de resort, Alexandru Rogobete, spune că este mai mare cu 2,5 miliarde de lei faţă de bugetul executat în 2025 şi că ”diferenţa pozitivă” îi va permite să iniţieze programe esenţiale pentru sănătatea publică, respectiv să finalizeze investiţii.
Sistemul de sănătate din ţara noastră se află, însă, de ani buni, într-o situaţie paradoxală: este declarat în mod constant drept ”prioritate naţională”, dar rămâne cronic subfinanţat, adesea incapabil să răspundă nevoilor reale ale pacienţilor.
Bugetul alocat sănătăţii eviden- ţiază, de fapt, decalajul dintre discursul autorităţilor şi realitate. În termeni procentuali, România continuă să aloce Sănătăţii o cotă din PIB sub media Uniunii Europene. Dacă în anii 2023 -2025, ţara noastră a alocat circa 5,7% - 5,8% din PIB pentru Sănătate, media Uniunii Europene a fost de aproximativ 10% - 11% din PIB. Această diferenţă se resimte în spitalele supraaglomerate, în lipsa de personal din unităţile de specialitate, în infrastructura învechită şi accesul inegal la servicii medicale. În mediul rural, spre exemplu, ideea de prevenţie rămâne mai degrabă teoretică, iar consultaţiile de specialitate sunt, de cele mai multe ori, un lux.
Problema nu constă doar în cota din PIB alocată Sănătăţii, ci şi în modul în care sunt cheltuiţi banii în domeniu. O parte semnificativă din buget merge către salarii şi costuri de funcţionare, în timp ce investiţiile în infrastructură, digitalizare şi prevenţie rămân insuficiente. Deşi creşterile salariale din ultimii ani au avut rolul să reducă exodul medicilor, ele nu au fost însoţite de reforme structurale. În această situaţie, sistemul a devenit mai scump, dar nu mai eficient.
Un alt punct sensibil al Sănătăţii îl reprezintă dependenţa de finanţarea din contribuţii. Modelul actual pune o presiune mare pe populaţia activă, în condiţiile în care evaziunea fiscală reduce baza reală de colectare. În acelaşi timp, îmbătrânirea populaţiei creşte cererea de servicii medicale, amplificând dezechilibrul. Fără o regândire a mecanismelor de finanţare, sustenabilitatea sistemului rămâne fragilă.
Nu trebuie ignorată nici risipa şi ineficienţa administrativă. Achiziţiile publice întârziate, proiectele blocate sau gestionarea defectuoasă a resur- selor duc la pierderi semnificative.
Cu toate acestea, există şi oportunităţi. Fondurile europene, dacă sunt accesate şi valorificate eficient, pot accelera modernizarea infra- structurii şi digitalizarea sistemului.
Un buget mai mare pentru Sănătate este, fără îndoială, necesar, dar nu suficient. În lipsa unei reforme reale, banii suplimentari riscă să fie absorbiţi de aceleaşi mecanisme ineficiente. România are nevoie de o strategie care să pună accent pe prevenţie, pe echitate în accesul la servicii şi pe responsabilizarea tuturor actorilor din sistem.
Astfel, bugetul Sănătăţii nu este doar o problemă tehnică sau economică, ci una socială şi morală, care priveşte direct viaţa şi demnitatea cetăţenilor. Până când aceasta nu se va reflecta în buget şi nu se va vedea clar în cifre, respectiv în rezultate, sistemul va continua să funcţioneze sub potenţial şi, mai grav, sub nevoia celor pe care ar trebui să îi servească.
Euro
Dolar SUA
Franc elveţian
Liră sterlină
Gram de aur
