Summitul trilateral de la Shenzhen din 19 noiembrie 2026 poate marca începutul trecerii de la hegemonia americană la o hegemonie policentrică, în care Statele Unite, China şi Rusia îşi recunosc reciproc un rol privilegiat în administrarea ordinii mondiale. Declaraţia comună în patru puncte nu conţine însă angajamente verificabile privind dezarmarea, energia sau soluţionarea conflictelor. Absenţa Europei de la discuţii poate fi citită ca semnal al ambiţiei acestui format, fără ca declaraţia să o instituie formal.
Donald Trump, Xi Jinping şi Vladimir Putin s-au întâlnit joi, 19 noiembrie 2026, în Shenzhen, în primul summit trilateral al liderilor celor trei state, potrivit PTI, în preluarea ThePrint.
Casa Albă a publicat la 19 noiembrie textul integral al documentului, intitulat ”U.S.-Russia-China Heads of State Declaration toward Peace”. Cele patru puncte privesc reforma Organizaţiei Naţiunilor Unite (ONU), creşterea producţiei şi a aprovizionării cu produse petroliere rafinate, jurisdicţia Curţii Penale Internaţionale (CPI) şi reducerea riscurilor nucleare. Declaraţia nu menţionează Ucraina, Iranul sau Peninsula Coreeană şi nu stabileşte termene pentru aplicarea angajamentelor.
Reuters a relatat că reuniunea nu a produs un plan de negocieri pentru controlul armamentelor nucleare şi că a sporit îngrijorările aliaţilor SUA privind apropierea diplomatică dintre Trump şi Putin, în timp ce războiul Rusiei împotriva Ucrainei continuă.
În absenţa unor decizii concrete verificabile şi măsurabile, summitul pare să semnifice doar recunoaşterea reciprocă a statutului celor trei puteri ca interlocutori privilegiaţi în problemele securităţii mondiale.
Această recunoaştere poate constitui începutul unei formule de hegemonie policentrică, distinctă de hegemonia americană care a dominat ordinea internaţională după Războiul Rece.
Puterea ar fi distribuită între mai multe centre concurente, care încearcă să negocieze regulile propriei coexistenţe.
Trei concepte, trei situaţii diferite
Multipolaritatea descrie distribuţia puterii între mai multe centre, fără să precizeze modul în care acestea administrează ordinea internaţională. Hegemonia policentrică presupune recunoaşterea reciprocă a unui rol privilegiat în stabilirea regulilor acestei ordini, fără ca centrele să renunţe la competiţia dintre ele.
Spre deosebire, condominiul marilor puteri reprezintă o formulă mai restrictivă, în care un grup restrâns îşi asumă administrarea problemelor globale, marginalizând ceilalţi actori.
Hegemonia policentrică este, însă, ipoteza principală a acestui moment; condominiul ar putea fi o evoluţie posibilă a ei, dacă formatul trilateral ar deveni singurul canal de decizie şi ar exclude sistematic ceilalţi actori.
Recunoaşterea reciprocă a hegemoniei policentrice
Statele Unite, China şi Rusia sunt puteri nucleare, membri permanenţi ai Consiliului de Securitate al ONU şi centre de influenţă capabile să modifice echilibrele internaţionale. Interesele lor economice, militare şi geopolitice sunt diferite, iar în numeroase domenii se află în competiţie direct.
Reuniunea sugerează totuşi disponibilitatea liderilor de a administra aceste contradicţii într-un format comun.
Acceptarea unui format privilegiat de negociere cu China şi Rusia nu presupune neapărat renunţarea voluntară a Statelor Unite la hegemonie. Ea poate reprezenta adaptarea Washingtonului la limitele capacităţii sale de a impune unilateral reguli. În această interpretare, Trump ar încerca să păstreze influenţa americană asupra organizării ordinii mondiale prin negocierea directă cu principalii competitori, în locul confruntării permanente cu aceştia.
Declaraţia invocă explicit calitatea celor trei state de membri permanenţi ai Consiliului de Securitate pentru a justifica angajamentul privind reforma ONU. Astfel, un statut instituţional existent devine fundamentul unei iniţiative diplomatice trilaterale.
Potrivit comunicatului Ministerului chinez de Externe, Xi Jinping a cerut ca marile puteri să respecte interesele fundamentale şi preocupările majore ale celorlalte şi să nu provoace liniile roşii reciproce. Formularea sugerează o ordine în care marile puteri îşi recunosc reciproc interese privilegiate şi încearcă să prevină confruntările directe prin consultare.
Recunoaşterea unor asemenea interese nu înseamnă însă acceptarea formală a sferelor de influenţă. Declaraţia nu împarte teritorii, nu stabileşte zone de responsabilitate şi nu acordă vreunuia dintre participanţi dreptul de a decide asupra altor state. Hegemonia policentrică rămâne, prin urmare, o interpretare a semnificaţiei politice a summitului, nu o ordine nouă instituită prin documentul semnat.
De ce convergenţa politică nu produce integrare
Teoria dobânzii, pe care o folosim drept cadru de explicaţie, arată că dobânda depinde de preferinţa pentru timp, de inflaţie, de risc şi de costul traversării barierelor juridice, instituţionale şi geopolitice. Această ultimă componentă explică de ce diferenţialele de finanţare persistă chiar în spaţii economice aparent integrate.
Din perspectiva acestei teorii, summitul arată o contradicţie între semnalul de convergenţă politică şi barierele care separă cele trei sisteme economice şi instituţionale. Costul finanţării transfrontaliere depinde de riscul de neplată, de riscul politic, de posibilitatea executării contractelor, de restricţiile asupra circulaţiei capitalului şi de încrederea în stabilitatea regulilor. Aceste condiţii se reflectă în primele de risc şi în costul capitalului.
Sancţiunile, restricţiile comerciale, incompatibilităţile juridice şi conflictele geopolitice limitează posibilitatea unei integrări economice între cele trei puteri. Recunoaşterea politică reciprocă poate diminua o parte din incertitudinea geopolitică, dar efectul asupra costului capitalului depinde de transformarea ei în reguli credibile. Un investitor poate citi summitul ca semnal al unei confruntări directe mai puţin probabile, fără să considere că au dispărut riscurile de sancţiuni, de blocare a plăţilor sau de imposibilitate a executării contractelor.
Aşadar, apropierea diplomatică poate schimba mai întâi aşteptările şi abia apoi condiţiile economice. Pentru ca reducerea riscului politic să devină o scădere durabilă a primei de risc, participanţii la piaţă trebuie să poată identifica schimbări instituţionale suficient de stabile ca să le includă în evaluarea investiţiilor.
Aceeaşi logică se aplică, cu precauţie, negocierilor de securitate. Divergenţa intereselor şi lipsa de încredere reciprocă sporesc costurile negocierii, monitorizării şi aplicării acordurilor.
Controlul nuclear: recunoaştere reciprocă fără constrângeri reciproce
Tratatul New START, ultimul acord bilateral care limita armele nucleare strategice ale SUA şi Rusiei, a expirat la 5 februarie 2026, potrivit Arms Control Association. Dispariţia sa a lăsat cele două state fără limitele juridice şi mecanismele de verificare prevăzute de tratat.
Washingtonul urmăreşte includerea Chinei într-un nou cadru de control al armamentelor. Beijingul a respins în mod constant participarea la negocieri trilaterale de reducere a armamentelor, argumentând că arsenalul său nuclear este mult mai mic decât cele american şi rus, potrivit AFP şi Hurriyet Daily News, în preluarea Reuters.
Declaraţia de la Shenzhen reafirmă că un război nuclear nu poate fi câştigat şi nu trebuie niciodată declanşat. Cele trei ţări promit un dialog privind reducerea riscurilor nucleare şi prevenirea proliferării, dar nu stabilesc ţinte de reducere a arsenalelor, proceduri de inspecţie sau un calendar de negocieri.
Principiul reafirmat nu este nou. Formula a fost folosită de Ronald Reagan şi Mihail Gorbaciov în comunicatul comun de la Geneva din 1985 şi a fost reluată de cele cinci puteri nucleare recunoscute prin Tratatul de Neproliferare, într-o declaraţie comună din 3 ianuarie 2022. Repetarea ei în 2026 arată un consens minim asupra evitării războiului nuclear, fără să arate disponibilitatea participanţilor de a accepta limitări reciproce.
Trump a recunoscut, într-un interviu telefonic acordat Reuters, că un acord de reducere a armamentelor va fi greu de negociat.
Diferenţele dintre arsenale, doctrinele militare şi cerinţele de verificare explică de ce recunoaşterea reciprocă a statutului de mare putere nu duce automat la acceptarea unor limite ale propriei capacităţi militare.
Energia: intenţie comună fără mecanism economic
Al doilea punct al declaraţiei prevede că SUA, China şi Rusia intenţionează să crească producţia şi aprovizionarea cu produse petroliere rafinate, în beneficiul tuturor naţiunilor. Textul nu precizează volumele suplimentare, instalaţiile care ar fi folosite, destinaţiile exporturilor sau termenele. Nu arată nici dacă măsurile vor fi coordonate de guverne, aplicate de companii sau realizate prin acorduri comerciale.
Cele trei economii ocupă poziţii diferite pe piaţa energiei. SUA au o industrie petrolieră şi de rafinare importantă, Rusia este un mare producător şi exportator de hidrocarburi, iar China este un importator major de petrol brut şi un centru industrial de rafinare. Această complementaritate poate crea oportunităţi de cooperare, dar nu înlătură sancţiunile, restricţiile comerciale, riscurile de transport şi diferenţele dintre politicile energetice.
Pentru participanţii la piaţă, o intenţie politică fără cantităţi şi termene nu este o garanţie de aprovizionare. Ea nu poate fi transformată direct într-un contract şi nu permite calcularea unui efect precis asupra preţurilor sau costurilor de finanţare. Angajamentul transmite un semnal de stabilizare, dar efectele economice depind de măsuri ulterioare, care nu sunt prevăzute în declaraţie.
Curtea Penală Internaţională: convergenţa asupra limitelor jurisdicţiei
Al treilea punct al declaraţiei priveşte jurisdicţia CPI şi a organismelor similare. Cei trei lideri afirmă importanţa consimţământului statelor şi a respectării imunităţilor oficialilor de stat şi consideră că instanţele internaţionale nu trebuie să abuzeze de jurisdicţia lor, potrivit documentului publicat de Casa Albă.
SUA, China şi Rusia nu sunt părţi la Statutul de la Roma, tratatul care a instituit CPI. Putin face obiectul unui mandat de arestare emis de Curte în martie 2023, în legătură cu presupusa deportare ilegală a copiilor ucraineni. Declaraţia nu modifică Statutul de la Roma, nu anulează mandatele de arestare şi nu schimbă obligaţiile statelor care sunt părţi la tratat. Efectul ei imediat este diplomatic: cele trei puteri exprimă împreună o limită pe care vor să o impună autorităţii instituţiilor internaţionale.
Din perspectiva hegemoniei policentrice, punctul este relevant. Puterile concurente pot avea un interes comun în limitarea instituţiilor care le-ar putea constrânge exercitarea puterii. Dacă acest interes se confirmă în practică, convergenţa de la CPI poate fi un indiciu mai puternic al unei convergenţe de interese decât angajamentele generale privind energia sau controlul nuclear.
Europa: marginalizare diplomatică, dar imposibilitate de excludere
Absenţa Europei de la summit a alimentat temerile că SUA, China şi Rusia ar putea negocia probleme de securitate internaţională fără participarea statelor direct afectate. Reuters a relatat că aliaţii europeni ai Ucrainei s-au reunit la Berlin pentru a-şi reafirma sprijinul pentru Kiev.
Un format trilateral care reuneşte Washingtonul, Beijingul şi Moscova poate crea impresia că deciziile majore de securitate aparţin exclusiv acestor trei capitale. Transformarea acestei pretenţii într-o ordine funcţională întâmpină însă obstacole structurale. Uniunea Europeană este una dintre marile economii ale lumii şi dispune de o piaţă internă, de instituţii financiare, de capacităţi de reglementare şi de instrumente comerciale care influenţează deciziile economice internaţionale. Franţa are arme nucleare şi este membru permanent al Consiliului de Securitate. Regatul Unit, deşi nu face parte din UE, rămâne o putere nucleară şi un participant important la arhitectura europeană de securitate. Statele europene au propriile angajamente militare şi mecanisme de cooperare, inclusiv prin NATO.
O înţelegere între marile puteri care afectează securitatea Europei ar necesita, ca să fie stabilă, acceptarea sau cel puţin cooperarea unor state şi instituţii absente de la negociere. Statele excluse pot refuza recunoaşterea anumitor aranjamente, pot menţine sancţiuni, îşi pot modifica politicile de apărare sau pot sprijini economic şi militar actorii afectaţi. Reducerea numărului de participanţi poate simplifica negocierea unui acord iniţial, dar poate îngreuna aplicarea lui. Concentrarea deciziei nu garantează capacitatea de a o executa.
Reuniunea europeană de la Berlin exprimă această limită. Potrivit AGERPRES, care citează Administraţia Prezidenţială, preşedintele Nicuşor Dan era programat să participe la reuniunea Coaliţiei de Voinţă pentru Ucraina de la Berlin, la invitaţia cancelarului Friedrich Merz. Liderii europeni şi-au reafirmat sprijinul pentru Ucraina şi au cerut ca Europa să participe la definirea aranjamentelor de securitate care îi afectează.
România între negocierea marilor puteri şi securitatea europeană
Pentru România, summitul ridică o problemă care depăşeşte conţinutul declaraţiei. Pentru statele din flancul estic al NATO, o eventuală schimbare a formatului de negociere nu este abstractă: un format în care SUA discută direct cu Rusia şi China poate influenţa modul în care sunt negociate securitatea Mării Negre şi viitorul Ucrainei.
Absenţa Ucrainei din declaraţia comună nu înseamnă că războiul nu a fost discutat. Relatarea oficială chineză menţionează Ucraina printre subiectele abordate de lideri, însă documentul final nu conţine nicio poziţie comună asupra soluţionării conflictului. România are interese directe în menţinerea suveranităţii Ucrainei, în securitatea Mării Negre şi în credibilitatea angajamentelor NATO. Aceste interese nu pot fi separate de capacitatea Europei de a participa la definirea aranjamentelor regionale de securitate.
Potrivit aceleiaşi surse, preşedintele urma să susţină că un acord de pace pentru Ucraina trebuie să ţină cont de interesele legitime de securitate ale Europei, în special ale ţărilor expuse direct riscurilor războiului.
Din perspectiva Teoriei dobânzii, deteriorarea garanţiilor de securitate poate avea consecinţe economice. Creşterea riscului geopolitic poate influenţa primele de risc suveran, costurile de finanţare ale statului, deciziile investiţionale şi condiţiile de finanţare ale companiilor. Relaţia depinde însă de percepţia investitorilor, de credibilitatea instituţiilor şi de capacitatea statului de a-şi îndeplini obligaţiile financiare.
O hegemonie policentrică fără instituţii comune
Summitul poate reprezenta o încercare de a transforma recunoaşterea reciprocă a marilor puteri într-un principiu de organizare a relaţiilor internaţionale. O asemenea transformare ar modifica raportul dintre puterea dominantă după Războiul Rece şi celelalte centre majore de influenţă. SUA ar accepta să negocieze cu China şi Rusia regulile unei ordini mai puţin dependente de supremaţia americană.
Hegemonia policentrică ridică însă o problemă de reprezentare. Europa şi alţi actori internaţionali deţin capacităţi economice, militare şi instituţionale care le permit să influenţeze rezultatul unor negocieri la care nu participă.
La Shenzhen, Trump, Xi şi Putin au demonstrat că pot negocia împreună statutul lor de mari puteri. Nu au demonstrat că pot guverna împreună o lume ale cărei reguli depind şi de statele absente de la discuţiile lor.























































Opinia Cititorului