AEI: Lecţia Oradea nu trebuie schimbată, infrastructura energetică se construieşte cu expertiză, nu cu slogane

România intră într-o etapă decisivă pentru sistemul său energetic. Miza nu mai este doar lansarea unor investiţii noi sau validarea unui alt ciclu tehnologic prezentat drept „salvator a tot şi toate”, potrivit unui comunciat de presă al Asociaţiei Energiei Inteligente, remis redacţiei. Miza reală este configurarea arhitecturii economice, instituţionale şi strategice care va susţine dezvoltarea energetică în următoarele două decenii.

Iar în acest context, informaţiile privind condiţionarea de la nivel de Prim Ministru, a aprobării bugetului Hidroelectrica de asumarea unor investiţii masive în baterii ridică câteva întrebări.

Ideea dezvoltării capacităţilor de stocare este corectă. Problema este alta. În România, ideile corecte sunt adesea executate haotic, administrativ şi clientelar, până când rezultatul final devine exact opusul obiectivului declarat.

Am împins regenerabilele înaintea infrastructurii. În ultimii ani, România a accelerat dezvoltarea regenerabilelor şi a prosumatorilor fără ca Sistemul Energetic Naţional să fie pregătit structural pentru această transformare. S-au acordat stimulente. S-au făcut declaraţii triumfaliste. S-au vândut public sloganuri despre „energie ieftină pentru toţi”.

Dar infrastructura reală a rămas în urmă:

• reţele insuficient modernizate;

• digitalizare incompletă;

• lipsă de prognoză avansată;

• piaţă de servicii de sistem insuficient maturizată;

• capacitate redusă de echilibrare;

• coordonare instituţională fragmentată.

Astăzi începem să plătim factura acestei dezvoltări necorelate:

• dezechilibre tot mai mari în SEN;

• volatilitate accentuată pe piaţa spot;

• costuri de echilibrare în creştere;

• congestii locale;

• limitări de evacuare;

• şi transferul costurilor către consumatorul final.

Iar acum apare noua promisiune. singura salvatoare: bateriile.

Exact aici statul român riscă să repete aceeaşi eroare fundamentală: transformarea unei tehnologii utile într-o ideologie administrativă.

Bateriile NU rezolvă structural problemele sistemului energetic.

Ele:

• nu produc energie;

• nu reduc miraculos preţurile;

• nu înlocuiesc investiţiile în reţele;

• nu repară lipsa de coordonare instituţională;

• nu elimină incompetenţa managerială;

• nu pot substitui o piaţă funcţională.

Bateriile sunt doar un instrument tehnic de flexibilitate. Atât.

Valoarea lor depinde integral de:

• arhitectura pieţei;

• regulile de echilibrare;

• mecanismele de remunerare;

• transparenţa licitaţiilor;

• disciplina operaţională;

• integrarea în serviciile de sistem;

• şi capacitatea statului de a împiedica apariţia unor noi rente.

Fără aceste condiţii, bateriile riscă să devină nu soluţia, ci următoarea schemă de extracţie de bani din sistem.

Întrebarea care apare de ce 1.500 MWh? Dacă Hidroelectrica avea în vedere peste 2.000 MW în propriile planuri, de ce noua ţintă discutată este de 1.500 MW? De ce nu 2.000 MW.

Care este fundamentul tehnic? Există Studii de adecvanţă? Modelări de sistem? Simulări privind reducerea dezechilibrelor? Analize cost-beneficiu? Scenarii privind impactul asupra preţurilor?

Sau discutăm despre o cifră aleasă administrativ pentru efect politic şi mediatic? În energie, cifrele fără model tehnic devin propagandă.

Minciuna „energiei ieftine”. Ani la rând populaţiei i s-a repetat obsesiv: „mai multe regenerabile = energie mai ieftină”. Realitatea europeană este mult mai complicată.

Ţările cu penetrare ridicată de regenerabile se confruntă simultan cu: volatilitate extremă, diferenţe uriaşe între orele de preţ, costuri masive de reţea, costuri mari de echilibrare, necesar uriaş de infrastructură suplimentară. Energia ieftină nu apare automat din instalarea de MW.

Preţurile mici apar doar când există simultan: producţie competitive, reţele solide, flexibilitate, capacitate de transport, management profesionist, contracte stabile, pieţe funcţionale şi disciplină investiţională, dar nu orice investiţii investiţii eficiente pentru întregul sistem.

Dacă bateriile sunt introduse fără strategie coerentă, rezultatul va fi previzibil:

• rente noi;

• speculaţii noi;

• subvenţii mascate;

• costuri mutate tot în factură.

Românii când se mai fac afirmaţii despre acţiuni sau tehnologii salvatoare ar trebuie să afle şi:

• cu cât scade efectiv preţul?

• în ce orizont?

• în ce scenariu?

• pe baza căror modele?

• şi cine garantează aceste estimări?

Fără aceste răspunsuri, discursul despre baterii devine doar următoarea poveste frumoasă vândută publicului, după mirajul regenerabilelor, prosumatorilor etc..

România nu are nevoie doar de baterii. Are nevoie de un creier energetic. Adevărata problemă este mult mai profundă: cine conduce arhitectura de echilibrare a sistemului energetic? Ministerul Energiei? Transelectrica? ANRE? OPCOM? Hidroelectrica? Distribuitorii? Agregatorii? Cine are responsabilitatea finală?

Pentru că astăzi responsabilitatea este dispersată, iar costurile sunt socializate, iar şi iar, şi iar, şi iar.

Nu poate exista tranziţie energetică serioasă fără: prognoză avansată, smart metering real, digitalizare, agregare de flexibilitate, management activ al consumului, tarife dinamice, servicii auxiliare mature, sancţiuni reale pentru deviaţii şi manipulări. Altfel, bateriile vor deveni doar încă o piesă extrem de scumpă într-un sistem dezordonat.

Lecţia Oradea trebuie aplicată şi la Ministerul Energiei - reforma serioasă începe cu expertiză, nu cu panică.

La Oradea nu s-au făcut miracole administrative şi nici revoluţii populiste. S-a făcut ceva mult mai rar în România, guvernanţă bazată pe consultare, expertiză şi disciplină de implementare.

Sistemul de termoficare performant de acolo nu a fost construit prin improvizaţie şi slogane. Înainte de execuţie au existat: consultanţă, consultanţă la consultanţă, analiză tehnică, model economic, etapizare, simulări, validare şi recalibrare. Adică exact opusul „haiduciei administrative” care domină frecvent decizia publică în România.

Această abordare ar trebui păstrată şi la nivelul Ministerului Energiei. Pentru că infrastructura energetică nu poate fi tratată emoţional, electoral sau propagandistic. Greşelile din energie nu costă doar bani. Costă: competitivitate economică, încredere investiţională, securitate energetică şi ani întregi de corecţii ulterioare.

Chiar şi în perioade de interimat România trebuie să decidă dacă vrea reformă sau doar redistribuirea privilegiilor în energie

Pomul ineficienţei şi al incompetenţei trebuie scuturat violent. Aici nu există dubiu. Dar există două moduri complet diferite de a face acest lucru:

Varianta 1 - reforma reală

• audit profesional;

• transparenţă totală;

• competiţie reală;

• indicatori de performanţă;

• răspundere managerială;

• depolitizare;

• reguli clare;

• eliminarea rentelor;

• profesionalizarea companiilor de stat.

Varianta 2 - haiducia administrativă

• presiuni politice;

• ţinte arbitrare;

• investiţii forţate;

• schimbarea unei clientele cu alta;

• decizii fără fundament tehnic;

• demonizarea pieţei;

• şi populism energetic.

A doua variantă produce întotdeauna: blocaj investiţional, neîncredere, costuri mai mari şi vulnerabilitate sistemică. România trebuie să fie extrem de atentă să nu cadă din lac în puţ.

Marea problemă a României este că are structuri fără capacitate reală de guvernare şi aici nu vedem nici o scuturătură

Există:

• Direcţia Administrarea Participaţiilor Statului în Energie (DAPSE) în cadrul Ministerului Energiei

• Compartimentul de Guvernanţă Corporativă din cadrul Ministerului Energiei;

• Societatea de Administrare a Participaţiilor în Energie (SAPE);

• Secretariatul General al Guvernului (SGG)

• AGA-uri;

• consilii de administraţie;

• comitete de audit;

• corpuri de control;

• structuri interministeriale;

• direcţii de strategie;

• mecanisme de monitorizare.

Sute de oameni plătiţi să supravegheze companiile energetice ale statului. Şi totuşi, rar, apare nevoia ca un Prim-Ministru să intre personal în sistem ca să „scuture pomul”. Aici este adevărata problemă. Nu una de persoane. Una de arhitectură instituţională.

Pentru că într-un sistem sănătos:

• deviaţiile sunt detectate devreme;

• performanţa este monitorizată continuu;

• riscurile sunt anticipate;

• corecţiile sunt instituţionale, nu spectacole de criză.

Dacă însă sistemul funcţionează doar când apare temporar un lider energic care provoacă şoc administrativ, atunci România nu are doar o problemă managerială. Are o problemă de stat.

România nu are nevoie de panică administrativă. Nu are nevoie de sloganuri energetice. Nu are nevoie de „tehnologia salvatoare” a fiecărui ciclu politic.

Are nevoie de disciplină instituţională, competenţă tehnică, reguli predictibile, responsabilitate economică şi capacitate reală de guvernare. Bateriile pot deveni o componentă importantă a viitorului energetic. Dar dacă sunt introduse fără arhitectură de piaţă, fără guvernanţă şi fără plan operaţional, nu vor rezolva problemele sistemului. Vor muta, ascunde temporar şi le vor face mai scumpe.

România continuă să confunde agitaţia administrativă cu reforma reală şi din nou nu tehnologia va fi problema, ci oamenii care o administrează