Fantoma strategiei de la Snagov

Partidul care nu a făcut nici măcar o zi politică social-democrată în România post-decembristă, aşa cum alţii, tot în paralel cu eticheta de la poartă, nu au făcut politici liberale sau creştin-democrate, a ieşit din inerţie. Cu ocazia unei reuniuni tovărăşeşti ţinută în fieful electoral liberal al Sinaiei, PSD a făcut un pas important spre... Chiar aşa... spre ce duce Acordul de la Sinaia?

Să notăm, preliminar şi doar în treacăt, că titulul documentului care se doreşte începutul de drum al ieşirii din criza actuală, politică şi de guvernare, este certat rău cu logica şi sensurile limbii române. Formulat în acest fel, ”Acordul celor zece priorităţi naţionale”, titulul ne anunţă că nişte priorităţi s-au pus de acord!!! Lucru imposibil, întrucît priorităţile, oricît de naţionale ar fi ele, sunt în cazul de faţă doar nişte neînsufleţite construcţii intelectuale, mai inerte decît piatra din pavaj. Aţi văzut dumneavoastră undeva pietrele vorbind şi punîndu-se de acord una cu cealaltă?! Nici eu! Evident, zisele priorităţi sunt, musai, naţionale. Cei ce vor să înţeleagă de ce, sunt rugaţi să reviziteze textul lui Caragiale, Moftangii: Rromânul. Iar, ca lectură suplimentară ”celebra” şi de mult uitata ”Declaraţie de la Snagov” (1995). Bun, dacă nu priorităţile s-au pus de acord, atunci, desigur, altcineva ar putea să o facă şi anume găştile din care este formată protipendada politică a României actuale. Lor le este adresat ”mesajul de la Sinaia”, iar scopul este cît se poate de clar: ar fi cazul, într-un fel sau altul, să cadă la un acord, pînă nu se duce de rîpă carul şi aşa hîrbuit al politicii dîmboviţene şi, cu el deodată, toţi cei aburcaţi întrînsul. Simetria cu Declaraţia de la Snagov, cea de acum vreo trei decenii, este vizibilă. Atunci, ca şi acum, direcţiile guvernării erau mai nesigure şi nearticulate decît mişcările fronturilor atmosferice în zona vîrfului Omu, primăvara la ora 10! Atunci, ca şi acum, scandenţele de care depindea stabilitatea României erau la fel de precise şi neîndurătoare ca lama ghilotinei, odată eliberată din cuiul de blocaj. Atunci, ca şi acum, partidele parlamentare erau somate să dea un semn că guvernarea din România, orice culoare sau combinaţie de culori ar reprezenta, rămîne ancorată într-un cîmp de politici compatibile cu obligaţiile internaţionale asumate. Atunci, ca şi acum, era nevoie de un semnal puternic către partenerii internaţionali ai României privind capacitatea internă de mobilizare şi coordonare politică în serviciul unor obiective care menţin ferm România în orbita politică occidentală. Atunci, era vorba despre aderarea României la UE, de care depindea acceptarea ei în NATO. Acum, este vorba despre supravieţuirea României în mediul extrem de toxic al unor crize interne şi internaţionale suprapuse, în care lipsa finanţării externe poate antrena prăbuşirea economică şi, pe cale de consecinţă, deteriorarea gravă a relaţiilor instituţionale şi neinstituţionale care asigură coeziunea şi coerenţa socială. La limită, supravieţuirea României.

Dincolo de asemănări, există însă şi diferenţe. Radicale.

Strategia de la Snagov, textul sub care partidele politice parlamentare, la acea vreme, şi-au pus semnătura, nu era o ”emanaţie” de partid. Era produsul unui efort ”trans-partinic”: reprezentanţii partidelor parlamentare, ai Guvernului, ai cercurilor academice, ai societăţii civile. Declaraţia, tot un acord în felul ei, nu vorbea despre guvernare sau soluţii politice de criză, ci spunea răspicat un singur lucru: anume că semnatarii susţin şi reafirmă angajamentul lor faţă de valorile şi obiectivele care fac posibilă integrarea europeană şi euro-atlantică a României. Declaraţia de la Snagov nu a fost doar o propunere, ea s-a născut ca document politic avînd deja în subsol semnăturile politice ale partidelor parlamentare. Despre ce povesteşte ”Acordul de la Sinaia”? Despre un acord ipotetic! Care ar putea să se concretizeze, ori nu. Un acord la care sunt invitate să participe, deopotrivă, partidele, sindicatele, societatea civilă, facţiunile de partid şi, în ultimă instanţă, reprezentanţii parlamentari luaţi ca entităţi politice individuale. Şi, dacă nu se înghesuie nimeni să subscrie la Acordul celor zece priorităţi? Atunci, vorba ardeleanului, rămîne cum vorbirăm în zug! Spre deosebire, radicală, faţă de Declaraţia de la Snagov, Acordul de la Sinaia nu reprezintă pe nimeni în afară de actuala conducere a PSD şi nu angajează pe nimeni, nici măcar PSD-ul, dacă ar reveni la guvernare!

Şi, dacă nema putirinţa, atunci ce mai chichirez gîlceava? Ei, un rost are totuşi şi Acordul acesta, care nu este încă acord. Oricît ar putea să pară de ciudat, textul este adresat în primul rînd Cotrocenilor. Preşedintelui care trebuie să facă, odată şi odată, o nominalizare de premier pentru a obţine un nou Guvern al României. Este un fel de poliţă de asigurare, la purtător, pentru uzul Cotrocenilor: ”Măria Ta, iaca ce-om face noi dacă-l pui pe alde Grindeanu în fruntea bucatelor şi pe noi, odată cu el, ne aburci în Palatul de la Victoria! Să n-am parte de Maricica şi să nu mai apuc zile bune cu Safta”!