IPOTEZE DE WEEKEAND O vizită la muzeu

Care muzeu? Astăzi, vă propun unul care, oficial, nu există nicăieri pe planetă: ”Muzeul Războaielor Mondiale”. O să ziceţi că ridicarea unui muzeu pentru doar două exponate e, cumva, un pic cam exagerat. Mă rog, pentru unii, o fi! Pentru cine contează circa 70 de milioane de oameni morţi, în cele două conflagraţii; pentru cine măsoară consecinţele redesenării hărţii politice a lumii de la un cap la altul, de două ori; pentru cine resimte existenţial mutarea centrului de greutate geopolitic al planetei din miezul Europei, în mijlocul Oceanului Atlantic; pentru cine are valoare, cît de cît, soarta şi destinul celor peste un miliard de oameni afectaţi direct de urgiile marilor conflagraţii, destine individuale, familiale, comunitare şi statale, miza muzeului capătă, totuşi, o oarecare greutate. Suficientă pentru ca muzeul să rămînă deschis cercetătorilor şi vizitatorilor, iaca, mai bine de un secol, fără să se înregistreze vreo scădere a numărului de programe de cercetare sau a numărului de ”vizitatori”. Este, poate, singurul muzeu din lume niciodată inaugurat şi cu toate acestea neîntrerupt frecventat. Acum, mai de curînd, muzeul a primit un nou exemplar-exponat: ”Războiul Rece”. Tot un război mondial, purtat cu alte mijloace şi după alte reguli. În esenţă, însă, acelaşi model. Două tabere care se înfruntă ”pe viaţă şi pe moarte”, pînă la ”victoria finală”, adică pînă ce una dintre ele, cea înfrîntă, este la pămînt, şi-a epuizat, la propriu, toate resursele sociale mobilizabile pentru război (armată, economie, politică), iar cealaltă, învingătoare, dictează condiţiile, economice, politice, militare, ideologice chiar, ale existenţei învinsului într-un viitor care începe din ziua capitulării. Şi începe, foarte concret, cu ceea ce are de plătit învingătorului: bani, aur, argint, resurse materiale şi tehnologice, teritorii, populaţie luată în sclavie. Urmează remodelarea politică, socială, ideologică, adesea şi statală a învinsului, care trebuie să se aşeze cuminte şi ascultător în tiparele aranjate lumii de învingători. De ce în Franţa, primul război mondial se numeşte şi azi Marele Război, ”La grande Guerre”? Din două motive, unul mărturisit, constituind armătura ideologia statală şi politică a Franţei, pînă în ziua de azi, al doilea nemărturisit, ocultat de discursul oficial, politic şi istoric. Primul, victoria asupra Germaniei în Marele război. Cea care acreditează, confirmă şi susţine pînă azi, statutul imperial al Franţei moderne. Al doilea, faptul că înainte de Marele Război a existat şi un ”mic război” cu Germania, cel pe care Franţa l-a pierdut! Cel din 1870-1871, în urma căruia Germania îşi proclamase propriul statut imperial! Cel în urma căruia Franţa este obligată să plătească despăgubiri de război în valoare de 5 miliarde de franci/aur (circa 350 miliarde în preţuri echivalente la anul 2011) şi să finanţeze astfel, consolidarea noului imperiu german. O datorie pînă la achitarea căreia trupele germane, conform Tratatului de la Frankfurt, mai, 1871 rămîn pe teritoriul Franţei, în timp ce Alsacia şi Lorena devin teritorii ale Imperiului German. Franţa acoperă plata datoriilor, absolut remarcabil, în numai trei ani; septembrie 1873, ultima rată!!

Cum se încheie Primul război mondial? După acelaşi calapod: Franţa îşi ia înapoi teritoriile cedate şi obligă Germania şi celelalte state ale alianţei ”puterilor centrale” la plata unor despăgubiri de război de 132 miliarde de mărci/aur (circa 600 miliarde la valoarea recalculată în 2025). O sumă pe care un tînăr şi cu totul nebăgat în seamă economist din delegaţia britanică, John Meynard Keynes (!!!) o consideră nu doar nerealistă, ci sursă a unui lanţ inevitabil de consecinţe, economice, sociale şi politice, care vor duce direct la un viitor război. Cel de al doilea război mondial, despre el este vorba, desigur!

Cum s-a încheiat ”Războiul rece”? Cu înfrîngerea URSS, niciodată declarată şi niciodată acceptată ca atare la Moscova şi nici în inimile milioanelor de ruşi care s-au bucurat de privilegiile imperiului, crezînd că li se cuvin de la sine, ori că provin din succesele neîntrerupte ale construcţiei comunismului! O înfrîngere evidentă, însă, în actele politice ale momentului şi în consecinţele ulterioare: destrămarea oficială a Imperiului sovietic, constituit la sfîrşitul celui de al doilea război mondial. Etapa 1, renunţarea la controlul militar şi politic asupra Germaniei şi acceptarea reunificării ei statale; etapa 2, pierderea controlului asupra sateliţilor din Europa Centrală şi de Est, etapa 3, disoluţia statală a URSS şi eliberarea altor 15 state din orbita fostei construcţii imperiale sovietice. Inclusiv a Ucrainei pe care astăzi Putin se străduieşte din răsputeri să o readucă sub controlul Moscovei, pe cale militară. Consecinţele pierderii acestui război, amplificate semnificativ de costurile aventurii putiniene a recuceririi Ucrainei sunt plătite din greu de actualele generaţii de cetăţeni ai Rusiei.

Ce urmează? Unii zic, ”Al treilea război mondial”. Evident, se înşeală la numărătoare. Trei, a trecut deja! Dacă e să urmeze unul, numărul de ordine este patru! Care ar fi croiala? Care sunt ”taberele”? Care este miza? Cine declanşează conflictul deschis? Nu fără temei, o parte a specialiştilor în evaluarea structurilor de tensiune şi a dinamicii conflictelor majore se uită îngrijoraţi şi fac comparaţii cît se poate de îndreptăţite cu al doilea război mondial. Politica agresivă de recuperare a statutului imperial pierdut, presiunile politice pentru cedări teritoriale impuse unor state mici şi slabe militar în raport cu agresorul, conivenţa marilor puteri în numele ”evitării marelui război”, ideologia agresiv revanşardă. Doar actorul din rolul principal s-a schimbat, acum nu mai e Germania ci Rusia. Oricît de atractive ar fi modelările prin comparaţie, ca explicaţii şi cadru previzional, eu unul nu m-aş încrede prea mult în ele. Oricine studiază, mai atent şi mai în profunzime ”războaiele mondiale” bagă de seamă că atît militarii din vîrful ierarhiei, cît şi politicienii din vîrful piramidei politice fac mereu aceeaşi greşeală: se pregătesc pentru războiul viitor (si vis pacem para bellum!) cu ochii la modelul războiului trecut, care s-a încheiat. Iar de plătit pentru această greşeală, plătesc doar nenorociţii care trebuie să moară degeaba pe fronturile deschise doar ca să poată ei muri! Ultimul război mondial a fost totuşi ”Războiul rece”. Rusia putiniană, fără nici o îndoială, s-a pregătit şi acţionează masiv în această direcţie. Şi, ne place sau nu, trebuie să admitem că o face cu un succes mai mare decît vrea chiar ea ar vrea să primească credit. Unii l-au numit război hibrid. Pentru că metodele tipice războiului rece care tocmai s-a încheiat au fost împletite cu acţiuni militare. De ceva amploare. Nu război total, dar intervenţie militară pe scară largă, da. Nu împotriva celor de aceaşi talie şi putere, ci împotriva unora mult mai slabi şi relativ lipsiţi de apărare. De aceea, una dintre ipotezele de luat în considerare este transformarea conflictului din Ucraina într-un ”conflict total” între Rusia şi Puterile Europene, reunite sau nu sub stindardul UE sau al unui soi de NATO din care Statele Unite s-au retras. Fie şi numai de facto. Articolul cinci se suspendă! La cîte a suspendat Trump, ce mai contează un articol dintr-un tratat încheiat hăt, mult în urmă, prin altă eră, tocmai în 1949!

Dacă acesta va fi calapodul următorului conflict major, atunci România nu trebuie să îşi mai facă griji privind un eventual ”conflict mondial”. Va trebui să se pregătească, în schimb, dacă nu vrea să fie măturată din istorie, pentru a lua în piept frontul principal al undei de şoc creată de un conflict regional major! După acelaşi calapod sunt posibile conflicte macro-regionale între SUA şi China, între Rusia şi China, dacă Rusia nu se prăbuşeşte între timp. Între SUA şi Europa, dacă Trump şi urmaşii lui nu se împacă cu idea că Europa trebuie lăsată cu totul pradă Moscovei şi lui Putin, respectiv, urmaşilor săi. Între oricare dintre principalii jucători majori şi diferite ”secţiuni” ale periferiei geo-politice pentru care intră în competiţie, sau pe care vor să le transforme radical, prin reconfigurare economică, politică şi militară. ”Farmecul” şi ”atracţia” acestor conflicte constau în aceea că fac posibilă evitarea unui nou ”conflict mondial”. În plus, sunt ceva mai ieftine. Nu mult, dar semnificativ.

Următorul exponat al muzeului nostru ar putea fi, de aceea, peste un secol sau chiar mult mai repede, ceea ce numesc ”Mac Războiul”. Un fel de sendviş multistrat alcătuit din diferite tipuri de războaie şi confruntări militare derulate simultan, pe teatre de război relativ independente, agrenînd în acelaşi timp, nu neapărat una împotriva celeilalte, marile puteri, puterile regionale şi, desigur, periferia geo-politică.

Doar atît, o zi la muzeu şi simple ipoteze, desigur!