RDG, sedusă de naţionalismul AfD

În urma alegerilor din landurile Germaniei, pe harta electorală a acesteia se pare că reapare fosta frontieră dintre RDG şi RFG. La aproape 37 de ani de la căderea Zidului Berlinului, AfD obţinut unele dintre cele mai puternice rezultate ale sale în landurile fostei RDG. Singura excepţie: Berlin, unde nostalgia după perioada comunistă a dus în 2026 la victoria Stângii germane.

Imaginea cu care rămânem în urma acestor alegeri ne arată că, deşi în noiembrie 1989, Zidul Berlinului a căzut şi Cortina de Fier a dispărut din punct de vedere instituţional - mai ales după reunificarea dintre RFG şi RDG în 3 octombrie 1990 -, cele două regiuni sunt încă despărţite de felul în care milioane de oameni privesc statul, partidele şi viitorul naţiunii germane.

Ca să înţelegem de ce un partid naţionalist poate atrage voturi într-o regiune condusă timp de decenii de un regim comunist, trebuie lămurită mai întâi o apropiere care pare paradoxală. Comunismul marxist se revendică, doctrinar, de la solidaritatea internaţională a clasei muncitoare, în timp ce naţionalismul pune naţiunea în centrul loialităţii politice. Cele două nu reprezintă aceeaşi ideologie. Totuşi, în formele lor autoritare, pot folosi mecanisme politice asemănătoare: prezintă colectivitatea drept un corp ameninţat, împart societatea între cei care îi aparţin cu adevărat şi cei acuzaţi că o trădează, cer unitate împotriva unui adversar şi pretind că numai ei exprimă voinţa „poporului”. Într-un caz, ameninţarea poate fi numită „exploatare capitalistă” sau „imperialism”; în celălalt, „elite globaliste”, imigraţie ori pierderea suveranităţii. Asemănarea este în felul de a organiza conflictul politic, nu în faptul că proiectele lor economice şi sociale ar fi identice.

RDG arată cât de complicată a fost, în practică, graniţa dintre internaţionalismul proclamat şi patriotismul de stat. Conducerea comunistă se declara antifascistă, dar revendica şi dreptul de a reprezenta Germania legitimă, în opoziţie cu Occidentul. În primii ani ai regimului, propaganda a încercat să îmbine „internaţionalismul socialist” cu patriotismul; ulterior, statul a vorbit despre o identitate socialistă distinctă. Nu se poate afirma că RDG a predat pur şi simplu naţionalism, dar nici că naţiunea, adversarul extern şi pretenţia de superioritate morală au lipsit din discursul său ar fi la fel de greşit.

De aici poate începe explicaţia unei continuităţi, dar ea nu este o „translaţie” automată a votului comunist spre AfD. Un vot pentru comunişti în RDG nici măcar nu poate fi comparat direct cu un vot într-o competiţie democratică: regimul nu oferea alternanţă liberă la putere. Nici alegătorii de astăzi nu sunt aceiaşi. O parte s-au născut după 1989; alţii au trăit căderea regimului comunist, dar au votat apoi, în democraţie, partide foarte diferite. Ceea ce se poate transmite între generaţii este mai degrabă o experienţă povestită în familie, o neîncredere faţă de autorităţi sau convingerea că deciziile decisive se iau în altă parte. AfD poate capta asemenea percepţii, fără ca ele să provină toate din doctrina comunistă.

Mai ales că între comunism şi ascensiunea AfD s-a petrecut o ruptură uriaşă: reunificarea şi transformarea economică. Potrivit Fundaţiei federale pentru studierea dictaturii SED, două treimi dintre angajaţii industriei est-germane şi-au pierdut locurile de muncă în primii ani ai tranziţiei; din peste patru milioane de posturi aflate iniţial în sfera Treuhand, la sfârşitul lui 1994 mai existau aproximativ 1,5 milioane. În spatele acestor cifre se află oraşe industriale schimbate, cariere întrerupte şi familii pentru care promisiunea reunificării a venit împreună cu pierderea siguranţei. Aceasta nu explică singură un vot exprimat în 2026, dar ajută la înţelegerea memoriei politice pe care au moştenit-o şi cei care nu au cunoscut RDG.

Schimbarea a fost şi demografică. Datele oficiale arată că populaţia landurilor estice, fără Berlinul de Est, a scăzut cu 16% între 1990 şi 2024, în timp ce populaţia Vestului a crescut. Aproximativ jumătate din migraţia netă spre Vest s-a produs în primul deceniu după reunificare. Pentru comunităţile care au pierdut tineri, întreprinderi şi servicii, mesajul „am fost lăsaţi în urmă” poate deveni mai convingător decât indicatorii naţionali de creştere economică. Cercetarea DIW asupra votului din 2024 găseşte legături între succesul AfD şi caracteristicile economice, structurale şi demografice ale regiunilor, fără a reduce votul la o singură cauză.

Faptul că există generaţii noi de alegători nu anulează această explicaţie; o face mai urgentă. Tinerii nu pot vota din nostalgia personală a vieţii în RDG. Ei pot însă creşte în localităţi afectate de declin sau în familii care povestesc tranziţia ca pe o pierdere a statutului. În acelaşi timp, au propriile motive de vot, propriile surse de informare şi propriile nemulţumiri. La alegerile regionale din Turingia din 2024, 38% dintre alegătorii de 18-24 de ani au votat AfD. La nivel federal, sprijinul pentru partid în aceeaşi grupă de vârstă a crescut de la 7% în 2021 la 21% în 2025. Un fenomen care mobilizează astfel alegători născuţi după reunificare nu poate fi explicat numai prin supravieţuirea unor reflexe din comunism.

Rezultatele arată atât forţa AfD, cât şi limitele unei hărţi împărţite în două culori. La federalele din 2025, partidul a luat 37,1% din voturile de listă în Saxonia-Anhalt, 38,6% în Turingia, 37,3% în Saxonia şi 35% în Mecklenburg-Pomerania Occidentală. Sunt rezultate care cer o explicaţie serioasă. Dar Berlinul a plasat Die Linke pe primul loc la scrutinul regional din septembrie 2026, iar Brandenburg a ales SPD la regionala din 2024.

AfD este văzută de unii alegători drept un apărător al naţiunii. Această percepţie merită explicată, nu însuşită ca verdict. Partidul reuneşte într-o singură poveste temeri privind identitatea, migraţia, economia şi sentimentul că partidele consacrate nu ascultă voinţa cetăţenilor. Pentru cine consideră că şi-a pierdut controlul asupra propriei vieţi sau asupra deciziilor ţării, promisiunea unui partid care spune „noi vă reprezentăm” poate avea o forţă aparte.

Cu toate acestea, la aproape 37 de ani după 9 noiembrie 1989, Germania nu se află din nou dincolo şi dincoace de o Cortină de Fier. Are alegeri libere, partide concurente şi cetăţeni care pot schimba direcţia politică. Dar rezultatele arată că reunificarea unui stat nu şterge de la sine experienţele diferite ale regiunilor sale. Dacă vechea frontieră mai este vizibilă în vot, explicaţia rezidă într-o istorie în care autoritarismul RDG, şocul tranziţiei, migraţia, inegalităţile regionale şi conflictele prezentului se întâlnesc. AfD a învăţat să vorbească pe acest teren. Întrebarea pentru celelalte partide este dacă îl pot înţelege şi reprezenta fără să îi reducă pe alegătorii din Est la trecutul lor.

• Experimentul AfD poate fi translatat în România? AUR, partidul votat din revoltă

În urma celor întâmplate în fosta RDG rămâne de văzut dacă acest fenomen va fi continuat în ţările din Europa de Est care au făcut păcut parte, alături de Germania de Est din fostul lagăr soscialist. Se pare că AfD a reuşit pe moment să transforme sentimentul unei rupturi neterminate dintre Estul şi Vestul Germaniei într-o forţă electorală. AUR încearcă să transforme în România un alt sentiment al rupturii: convingerea că ţara a intrat în Occident, dar prea mulţi români au rămas în afara prosperităţii promise. Aici se află asemănarea esenţială dintre cele două partide. Ambele spun că naţiunea trebuie „recuperată” de la elitele care nu o mai reprezintă.

În landurile din fosta RDG, alegătorii nu au schimbat mecanic o extremă cu alta, ci pierderile şi dezamăgirile tranziţiei au lăsat loc unui nou partid care promite să redea oamenilor controlul. AfD a dat acestei promisiuni adversari clari: partidele tradiţionale, imigraţia, Bruxellesul. În România, AUR foloseşte aceeaşi construcţie politică, dar memoria pe care o mobilizează este alta. România a avut comunism, însă nu a fost împărţită şi apoi reunificată. Ruptura invocată aici este cea dintre ţara care a câştigat din integrarea europeană şi oamenii care spun că au rămas să suporte costurile tranziţiei, ale emigrării şi ale unui stat slab.

AfD s-a născut în 2013 din contestarea euro şi a politicilor de salvare financiară din zona euro, înainte ca imigraţia să devină tema sa definitorie. România nu foloseşte moneda euro. Pentru AUR, atacul asupra unei monede pe care ţara încă nu a adoptat-o nu poate avea aceeaşi putere electorală. AfD poate prezenta Germania drept statul care plăteşte pentru alţii; AUR trebuie să convingă într-o ţară care beneficiază de piaţa unică şi de finanţare europeană. Programul AfD cere ieşirea Germaniei din sistemul euro. Programul AUR afirmă explicit că locul României este în UE şi în Schengen, deşi cere reformarea Uniunii într-o „Europă a naţiunilor”.

La nivelul limbajului politic apropierea dintre cele două partide este puternică. „Suveranitate”, „naţiune”, „elite”, „birocraţie”, „familie”, „energie ieftină” sunt termeni ce vorbesc, fiecare în parte sau simultan, despre o problemă reală şi despre un vinovat politic. AfD şi AUR nu au nevoie să convingă fiecare alegător de toate punctele programului. Le este suficient să unească grupuri diferite prin convingerea că deciziile au fost confiscate. Un angajat îngrijorat de costul energiei, un mic antreprenor nemulţumit de taxe, un părinte conservator şi un alegător furios pe partidele vechi pot ajunge la acelaşi vot din motive care nu se suprapun. Aceasta este partea din modelul AfD care poate fi translatată cel mai uşor la noi în ţară: o coaliţie a nemulţumirilor, ţinută împreună de promisiunea recuperării puterii naţionale.

• Asemănări şi deosebiri între programele politice ale AfD şi AUR

Totuşi, imigraţia arată limita comparaţiei. Pentru AfD, controlul frontierelor, azilul şi „remigraţia” sunt teme centrale ale programului. În România, dezbaterea există, dar ţara are şi un deficit de forţă de muncă, pe care angajatorii încearcă să îl acopere inclusiv prin recrutarea lucrătorilor străini. Mai există o contradicţie pentru un naţionalism românesc construit în jurul diasporei: milioane de români au beneficiat de dreptul de a munci şi de a locui în alte state europene. AUR poate cere controlul migraţiei şi se poate opune relocărilor obligatorii fără să adopte întreaga agendă a AfD. Preluarea ei integrală ar pune partidul în situaţia de a apăra libertatea de circulaţie a românilor şi de a o denunţa, în acelaşi timp, ca problemă pentru alţii.

Rusia şi Ucraina despart şi mai clar cele două proiecte. Programul AfD cere ridicarea sancţiunilor economice împotriva Rusiei şi repararea conductelor Nord Stream şi vede viitorul Ucrainei în afara NATO şi UE. AUR îşi ancorează oficial securitatea în NATO şi în parteneriatul strategic cu Statele Unite şi include reunirea cu Republica Moldova între obiectivele sale. În acelaşi timp, contestă sprijinul acordat Ucrainei şi cere ca România să îşi prioritizeze propriile resurse. Aceste poziţii nu fac din AUR o copie a AfD, dar creează o întrebare strategică pentru partidul din ţara noastră: cum poate fi protejată Republica Moldova dacă slăbeşte rezistenţa Ucrainei în faţa Rusiei? Aceasta este o tensiune între două obiective politice, nu o dovadă că AUR şi AfD ar avea aceeaşi relaţie cu Moscova. afd.de

În economie, AfD şi AUR promit amândouă taxe mai mici şi contestă costurile politicilor climatice. Dincolo de acestea, accentele se schimbă. AfD îşi păstrează o componentă pronunţată de liberalism fiscal. AUR pune mai mult accent pe resurse strategice, capital românesc, industrie, agricultură şi investiţii ale statului. Această combinaţie poate avea priză în România, unde cererea pentru un stat capabil să construiască şi să protejeze coexistă cu revolta împotriva taxelor. Are însă şi un test pe care retorica nu îl poate evita: finanţarea. Potrivit Comisiei Europene, deficitul public al României a fost de 9,3% din PIB în 2024 şi de 7,9% în 2025. Un partid care promite concomitent reduceri de taxe, investiţii ample şi cheltuieli sociale trebuie să arate ce economii produce, ce venituri înlocuieşte şi în ce ordine îşi aplică măsurile.

AUR mai are un avantaj: un proiect naţional propriu, reunirea cu Republica Moldova. Cei patru piloni declaraţi ai partidului - credinţa, naţiunea, familia şi libertatea - îi dau şi o amprentă religioasă mult mai explicită. AfD şi AUR se întâlnesc în apărarea familiei tradiţionale şi în opoziţia faţă de anumite politici privind identitatea de gen, dar AUR le aşază într-un limbaj al moralei creştine şi al continuităţii naţionale româneşti. Aceasta îl poate ajuta să lege votul conservator de tema unirii; în acelaşi timp, îi poate limita capacitatea de a reprezenta cetăţenii care nu împărtăşesc aceeaşi definiţie a familiei ori acelaşi raport cu religia.

Există şi diferenţa dintre lideri. Alice Weidel, formată în economie şi finanţe, poate vorbi în numele protestului împotriva statului german, deşi provine dintr-un mediu profesional privilegiat. George Simion şi-a construit imaginea prin activism unionist, protest şi confruntare directă. În cazul lui, dificultatea nu este biografia de specialist devenit tribun, ci trecerea de la tribun la om al instituţiilor. Când conduci un mare partid parlamentar, nu mai poţi explica orice eşec printr-un „sistem” din care ai devenit parte. „Planul Simion” a arătat forţa, dar şi vulnerabilitatea acestui stil. AUR a promovat înscrierea alegătorilor prin contracte pentru locuinţe cu preţuri pornind de la 35.000 de euro, promisiune concretă ale cărui costuri, terenuri, infrastructură, finanţare şi locuinţe livrate se putea verifica uşor. Ulterior, promisiunea s-a transformat într-un simplu marketing politic, fără nicio acoperire în realitate.

Poate, aşadar, AUR să obţină în România succesul politic al AfD? Poate extinde mecanismul electoral, dar nu poate copia contextul german.

AfD a crescut şi pe terenul unei diferenţe Est-Vest care persistă la decenii după reunificare. AUR nu are o fostă RDG românească. Are însă falii între regiuni dezvoltate şi regiuni rămase în urmă, între cei plecaţi şi cei rămaşi, între beneficiarii integrării europene şi cei care îi văd mai ales costurile. Dacă reuşeşte să prezinte aceste experienţe diferite ca părţi ale aceleiaşi poveşti despre o ţară „luată înapoi”, poate atrage voturi dincolo de nucleul său conservator.

estul românesc nu va fi dacă AUR poate suna ca AfD, ci dacă poate reconcilia ce le cere alegătorilor să creadă deodată: mai puţine taxe şi mai multe investiţii, apartenenţă fermă la Occident şi sprijin redus pentru Ucraina, libertate pentru românii plecaţi şi restricţii pentru cei care vin să muncească aici. Succesul electoral poate aduna aceste contradicţii. Guvernarea ar trebui să le rezolve.