100 de ani de la înfiinţarea Partidului Naţional Ţărănesc

La 10 octombrie 1926, în sala „Amicitia” a clădirii de pe str. Ioan Zalomit din Bucureşti, care astăzi găzduieşte Centrul Cultural Petofi Sandor, a avut loc congresul în care Partidul Ţărănesc condus de Ion Mihalache a ratificat fuziunea cu Partidul Naţional Român condus de Iuliu Maniu. Aşa s-a născut Partidul Naţional Ţărănesc.

Partidul nou creat a câştigat „la scor” alegerile următoare şi a guvernat între 10 noiembrie 1928 şi 13 ianuarie 1933.

Până în anul 1938, când s-a instaurat dictatura regală, urmată de cea antonesciană, PNŢ a fost în opoziţie.

A revenit în viaţa politică în august 1944 şi a câştigat de facto alegerile de la 19 noiembrie 1946, dar pentru comunişti nu a contat cum votează oamenii, ci cine numără voturile, aşa că au inversat rezultatele.

La 29 iulie 1947 comuniştii au scos PNŢ în afara legii.

În decembrie 1989, imediat după eliminarea lui Ceauşescu, Partidul a fost reînfiinţat de către supravieţuitorii închisorilor comuniste, în frunte cu Corneliu Coposu, iar la 8 ianuarie 1990 a fost primul partid înregistrat în Registrul Partidelor. În pas cu vremurile, partidul şi-a adecvat denumirea la doctrină şi a adăugat atributele Creştin Democrat.

Până în anul 1996, PNŢCD a fost principala forţă a opoziţiei la criptocomunismul FSN/FDSN/PDSR şi al aliaţilor săi. La alegerile din noiembrie, PNŢCD a participat ca lider al Convenţiei Democrate din România, care a câştigat o majoritate relativă în parlament. Din cele 31 de procente al CDR, PNŢCD a avut 20. Suficient ca să dea primul ministru, dar insuficient ca să-şi impună esenţialul programului politic într-o coaliţie pestriţă, alături de PNL, PSDR, PER, PD, UDMR.

Ca şi pe timpul guvernării din perioada marii crize din anii 1929-1933, circumstanţele economico-financiare ale României au fost dintre cele mai grele: din cauza politicilor catastrofale ale guvernului Văcăroiu (1992-1996), Fondul Monetar Internaţional şi Banca Mondială întrerupseseră legăturile cu România, iar agenţiile de rating prognozaseră pentru anul 1997 intrarea României în incapacitate de plată. Singura salvare era reformarea economiei naţionale. Întârziată şapte ani, reforma nu putea fi decât extrem de dureroasă pentru popor şi costisitoare din punct de vedere electoral. Şi aşa a şi fost. Ca întotdeauna în istoria sa, PNŢCD a pus pe primul plan interesul naţional, şi-a asumat costurile politice şi a salvat ţara, dar a plătit preţul, drept urmare, la alegerile din anul 2000 a ratat intrarea în parlament.

Privind retrospectiv, din cei 100 de ani ai săi, PNŢ s-a manifestat numai 21 înainte de război şi 10 după revoluţie. Din aceşti 31 de ani, opt a fost la putere. În amândouă ocaziile (1928-1933 şi 1996-2000) PNŢ a preluat guvernarea când ţara a fost în criză. De fiecare dată PNŢCD şi-a făcut datoria şi a scos ţara din criză.

Astăzi, după mai bine de un sfert de secol în afara parlamentului, partidul a devenit nesemnificativ în opţiunile electoratului.

• Cum s-a ajuns aici?

PNŢ a supravieţuit dictaturii lui Carol al II-lea, i-a supravieţuit lui Antonescu şi celor 45 de ani de comunism, deşi liderii săi au fost, în mare parte, exterminaţi în închisori. După reînfiinţarea sa din anul 1989, opinia publică a fost manipulată împotriva partidului prin grosolane susţineri false, cum că PNŢCD îi va lăsa fără loc de muncă şi îi vor marginaliza social pe cei patru milioane de foşti membri ai partidului comunist sau că va da afară din casele lor milionul de familii de chiriaşi din casele/apartamentele naţionalizate. Cu toate acestea, partidul a crescut continuu în opţiunile electoratului, iar în anul 1996 a dat preşedintele şi primul ministru.

Guvernarea naţional-ţărănistă din perioada 1996-2000, a fost una de succes, prin reformele realizate - în exclusivitate! - de miniştrii săi. Alinierea învăţământului românesc la standardele europene, lansarea masivă a lucrărilor publice (în primul rând la sate, dar nu numai: aducţiuni de apă, alimentări cu gaz, construcţii de drumuri şi poduri), politicile agrare de încurajare a producătorului privat, inclusiv subvenţionarea pentru prima dată a ţăranului în detrimentul unităţilor de stat, accelerarea privatizării în industrie şi oprirea întreprinderilor cu pierderi, restructurarea şi privatizarea sistemului bancar, reorientarea politicii externe a ţării, de la firul roşu cu Moscova, spre NATO şi Uniunea Europeană, toate acestea au făcut ca - în decembrie 1999 - România să fie invitată să înceapă negocierile de aderare la Uniunea Europeană. Dacă astăzi România este membră în NATO şi în Uniunea Europeană, meritele cele mai mari le revin naţional-ţărăniştilor, iar decada de creştere economică din anii 2000-2009, se datorează tocmai guvernării lor reformiste!

Deşi în plan administrativ a avut succes, în plan politic, PNŢCD a pierdut toate disputele. Conducerea partidului a fost departe de cerinţele impuse de împrejurările foarte grele în care a ajuns la guvernare. Consecinţele cele mai grave le-a avut eşecul partidului în implementarea politicilor care-l defineau identitar. Identitatea PNŢCD nu a fost niciodată definită de cineva pentru că nu a avut lideri carismatici, ci de ceva. Acel ceva, care a singularizat partidul pe scena politică românească, a fost percepţia electoratului că PNŢCD va face 1. reforma morală a clasei politice, prin legea lustraţiei şi 2. va restitui proprietăţile.

Acestea au fost mesajele identitare ale PNŢCD şi tocmai aici a ratat. Lustraţia nu s-a legiferat nici până astăzi, iar restituirile - sub presiunea UE - au ajuns să se facă, atât cât s-au făcut, de către adversarii lor din PSD şi PD; nu de către PNŢCD!

PNŢCD a fost atacat din afară şi sabotat dinăuntrul său prin foarte numeroşii ofiţeri acoperiţi şi informatori ai Securităţii care au fost infiltraţi în aproape toate organizaţiile sale şi la toate nivelurile. Este singura explicaţie pentru cele două „greşeli” suicidare: mai întâi, la sfârşitul lunii martie 1998, partidul a refuzat să iasă de la guvernare şi l-a abandonat pe primul ministru Victor Ciorbea la presiunea democraţilor; apoi, în decembrie 1999, a renunţat la funcţia de prim ministru! Lovitura finală a primit-o în luna iulie a anului 2000, din partea preşedintelui Constantinescu, care s-a retras „pentru totdeauna, învins şi scârbit”, abandonând în plină bătălie politică partidul căruia îi datora funcţia.

În aceste circumstanţe, devenind evident că locurile eligibile pentru alegerile parlamentare din toamna aceluiaşi an vor fi semnificativ mai puţine decât în 1996, o serie de parlamentari ţărănişti au început să părăsească partidul; lor li s-au alăturat prefecţi, primari şi consilieri locali. Şobolanii au părăsit corabia, grăbindu-i scufundarea. Fiecare dezertare a fost puternic mediatizată, iar PNŢCD a dobândit imaginea unui partid din care se pleacă, aflat în pragul disoluţiei. Şi a devenit partid extraparlamentar...

Precaritatea morală a scenei politice româneşti de astăzi demonstrează mai mult decât oricând nevoia de creştin democraţie. Acum, la aniversare, îi dorim PNŢCD să reuşească să se redefinească identitar, pentru a reveni în atenţia electoratului şi a cinsti tradiţiile partidului şi sacrificiile înaintaşilor!