Argumente suplimentare din jurisprudenţa CEDO privind proba neelucidată în cazul COMVEX

Jurisprudenţa europeană oferă un argument mai subtil şi, juridic, mai puternic decât afirmaţia că instanţele ar fi fost obligate să acorde înregistrării o anumită forţă probantă. Nici Curtea Europeană a Drepturilor Omului, nici Curtea de Justiţie a Uniunii Europene nu impun judecătorului naţional concluzia pe care trebuie să o desprindă dintr-o probă şi nu se substituie acestuia în stabilirea situaţiei de fapt. Standardul european priveşte procesul intelectual şi contradictoriu prin care proba este admisă, pusă în discuţia părţilor, verificată, confruntată cu celelalte elemente şi, dacă este determinantă, integrată într-o motivare susceptibilă de control. Libertatea de apreciere a probei nu înseamnă libertatea de a lăsa fără răspuns contradicţia pe care aceasta o introduce în chiar premisa hotărârii.

În jurisprudenţa CEDO, regula de plecare este că admisibilitatea probelor aparţine, în principal, dreptului intern şi instanţelor naţionale. În cauza Schenk împotriva Elveţiei (10862/84, decizie din 12 iulie 1988), apoi în cauza Khan împotriva Regatului Unit (35394/97) şi dosarul Bykov împotriva Rusiei (4378/02), Curtea a precizat că rolul său nu este să decidă, ca regulă generală, dacă un anumit mijloc de probă era admisibil, ci să verifice dacă procedura în ansamblul său a fost echitabilă. Controlul european ia în calcul natura şi modul obţinerii probei, posibilitatea părţii de a-i contesta autenticitatea şi utilizarea, calitatea şi fiabilitatea ei, precum şi importanţa pe care proba a avut-o pentru soluţie. Acest standard este relevant pentru cauza COMVEX tocmai fiindcă înregistrarea nu pare să fi fost un element clandestin introdus unilateral de reclamant, ci un material transmis de instituţia bancară. Dacă autenticitatea, provenienţa şi conţinutul ei nu au fost infirmate, centrul analizei trebuia să se deplaseze de la simpla admisibilitate către valoarea probantă şi efectul ei asupra tezei anonimatului ordinelor.

În dosarul COMVEX, înregistrarea putea fi insuficientă pentru a proba frauda la lege sau manipularea pieţei, dar suficientă pentru a proba cunoaşterea simultană a celor două ordine. Respingerea tezei juridice finale nu dispensează instanţa de identificarea faptului intermediar pe care proba îl poate confirma.

O a doua linie jurisprudenţială priveşte contradictorialitatea. În cauza Mantovanelli împotriva Franţei ( 21497/93), CEDO a arătat că o probă susceptibilă să influenţeze în mod preponderent aprecierea instanţei trebuie să poată fi discutată efectiv de părţi. Principiul contradictorialităţii nu se reduce la depunerea formală a unor observaţii; partea trebuie să beneficieze de o posibilitate reală de a lua cunoştinţă de element şi de a comenta conţinutul, metodologia, relevanţa şi concluziile acestuia. În Niderost-Huber împotriva Elveţiei (18990/91), Curtea a reiterat că părţile trebuie să poată lua cunoştinţă şi să discute orice piesă sau observaţie prezentată judecătorului în scopul influenţării deciziei.

În cazul COMVEX, nu rezultă numai o problemă de acces contradictoriu la înregistrare, din moment ce transcrierile au fost invocate în litigiu, ci una situată într-o etapă ulterioară: ce efect juridic a produs dezbaterea contradictorie? Contradictorialitatea ar deveni pur ceremonială dacă părţile ar putea discuta o probă determinantă, dar hotărârea nu ar permite identificarea răspunsului instanţei la contradicţia centrală dezvăluită de ea. Dreptul de a comenta proba trebuie corelat cu obligaţia instanţei de a examina efectiv susţinerile apte să influenţeze soluţia.

Această obligaţie rezultă direct din Kraska împotriva Elveţiei (13942/88). CEDO a statuat că efectivitatea dreptului la un tribunal presupune ca susţinerile, argumentele şi probele părţilor să fie examinate în mod real şi adecvat, fără ca instanţa europeană să decidă anticipat asupra pertinenţei lor. Formula este deosebit de utilă în cauza COMVEX: nu este suficient ca înregistrarea să figureze material în dosar sau ca instanţa să invoce generic „ansamblul probator”. Trebuie să poată fi identificat un examen adecvat al consecinţei sale esenţiale, şi anume dacă persoana care administra ordinul de cumpărare putea fi tratată, în raţionamentul factual, ca un vânzător care nu cunoştea nimic despre ordinul opus.

Mai mult, în cazul Albina împotriva României (57808/00), CEDO a stabilit că instanţa naţională trebuie să examineze efectiv argumentele esenţiale, iar tăcerea asupra unuia determinant face imposibil de aflat dacă acesta a fost ignorat sau respins motivat. În Boldea împotriva României, CEDO a sancţionat caracterul insuficient al motivării, care nu permitea înţelegerea temeiului real al soluţiei.

Raportată la cauza COMVEX, întrebarea corectă nu este dacă judecătorii trebuiau să comenteze fiecare replică dintre Viorel Panait şi broker. Întrebarea este dacă trebuiau să răspundă contradicţiei determinante dintre două propoziţii factuale: pe de o parte, ordinele erau anonime şi investitorul nu putea cunoaşte contrapartea; pe de altă parte, acelaşi investitor discuta simultan cu intermediarul despre ordinul său de vânzare şi despre ordinul de cumpărare pe care îl administra pentru Ruxandra Nicola, iar brokerul anticipa întâlnirea lor parţială. Aceasta nu este o obiecţie colaterală, ci vizează premisa pe care s-a sprijinit unul dintre argumentele instanţei de fond.

Din ansamblul jurisprudenţei CEDO rezultă că nu există obligaţia de a răspunde separat fiecărui detaliu, însă există obligaţia de a răspunde contradicţiei capabile să schimbe premisa factuală a soluţiei. Un răspuns poate fi implicit numai dacă rezultă neechivoc din ansamblul motivării. Iar controlul jurisdicţional este efectiv numai dacă permite verificarea legăturii logice dintre probă, faptul reţinut şi consecinţa juridică.

Principiile europene susţin ferm o concluzie mai prudentă: simpla afirmaţie că ordinele erau anonime în sistem nu răspunde probei potrivit căreia Viorel Panait cunoştea şi administra ambele instrucţiuni; invocarea „ansamblului probator” nu arată de ce această cunoaştere a fost considerată irelevantă; iar respingerea definitivă a acţiunii nu poate fi prezentată ca o constatare judiciară pozitivă că înregistrarea nu relevă nicio coordonare.

Instanţele puteau respinge în continuare acţiunea după examinarea explicită a probei, puteau stabili că exista o cunoaştere reciprocă a intenţiilor, dar nu şi controlul asupra execuţiei, ori puteau susţine că ordinele s-au întâlnit numai ca efect al algoritmului, că împrejurarea nu dovedea o cauză ilicită, că eventuala coordonare nu afecta validitatea actelor atacate sau că remediul procesual ales era inadmisibil. Ceea ce standardul european cere nu este o anumită soluţie, ci o punte logică vizibilă între înregistrare şi soluţie. În lipsa ei, procesul este terminat, dar întrebarea probatorie rămâne deschisă.