Ce arată, de fapt, alegerile din Mecklenburg şi Berlin

Comentariile de după alegerile pentru parlamentele de land au anunţat aproape la unison o catastrofă. Extrema dreaptă germană a câştigat încă un scrutin regional, la numai două săptămâni după Saxonia-Anhalt, iar concluzia grăbită este că barajul democratic din Germania s-a rupt definitiv. Cifrele spun însă altceva, iar cine le citeşte cu atenţie vede că dezastrul adevărat se află în altă parte decât acolo unde-l caută majoritatea comentatorilor.

Să începem cu rezultatul. AfD a obţinut 38,2%, iar SPD 35,5%, în timp ce Die Linke (Stânga) a luat 6,5% şi Verzii 5,7%. Distribuţia mandatelor dă AfD 32 de locuri, SPD 29, iar Stânga şi Verzii câte cinci. Pentru o reeditare a coaliţiei roşu-roşu nu mai ajunge, dar varianta cea mai probabilă este acum o coaliţie roşu-roşu-verde, iar Verzii şi-au anunţat deja disponibilitatea. AfD nu găseşte parteneri şi va merge, cel mai probabil, în opoziţie, deşi este cea mai puternică formaţiune. Partidul lui Leif-Erik Holm este aşadar primul, dar rămâne sub 40%, fără majoritate şi fără nicio şansă de a guverna.

Acesta nu este un detaliu de aritmetică parlamentară. Cordonul sanitar nu este un gest moral, ci un mecanism instituţional, iar el funcţionează atât timp cât există un pol capabil să agrege majoritatea în jurul lui. În Mecklenburg acest pol a existat. SPD-ul condus de Manuela Schwesig a pierdut teren faţă de 2021, când social-democraţii deveniseră cea mai puternică forţă cu 39,6%, dar a rămas în cursă şi le-a oferit alegătorilor care voiau să oprească extrema dreaptă o perspectivă clară.

Comparaţia cu Saxonia-Anhalt şi cu alegerile federale de anul trecut schimbă lectura rezultatelor. La scrutinul pentru Bundestag din februarie 2025, AfD devenise deja prima forţă în Mecklenburg-Pomerania Occidentală cu 35% şi în Saxonia-Anhalt cu 37,1% la votul pe liste. Victoriile din această toamnă nu marchează un salt, ci o consolidare. În Saxonia-Anhalt a mai adăugat aproape şapte puncte şi a ajuns la 43,8%, acolo unde guverna CDU. În Mecklenburg a câştigat doar trei puncte şi s-a oprit la 38,2%.

În acelaşi interval, CDU a coborât în Mecklenburg de la 17,8% la alegerile federale, cel mai slab rezultat al său din toată Germania, la 4,9%, iar SPD a urcat de la aproximativ 12% la 35,5%. Este semnul unui electorat în care nemulţumirea se transformă uşor în vot negativ. Nu trebuie uitat că acestea sunt alegeri intermediare, la mai puţin de un an şi jumătate după instalarea guvernului Merz, iar asemenea scrutine au funcţionat dintotdeauna ca sancţiune pentru cei aflaţi la putere. Votul pentru AfD este în bună măsură un vot împotriva celor care guvernează, dar acelaşi mecanism poate funcţiona şi în sens invers. După alegerile din Saxonia-Anhalt, cei care voiau înainte de toate să oprească extrema dreaptă s-au strâns în jurul singurului partid care putea rezista, iar partidul cancelarului, care nu mai era nici opoziţie credibilă, nici alternativă la AfD, a fost strivit între cele două voturi negative.

Rezistenţa SPD în faţa CDU în Mecklenburg este, din acest punct de vedere, exemplul cel mai grăitor. Cele două partide ale centrului au pornit de la aceeaşi poziţie defavorabilă după alegerile federale, dar au ieşit din campanie în situaţii opuse. Social-democraţii au rămas la mai puţin de trei puncte de AfD, iar creştin-democraţii au ieşit din parlament. Diferenţa nu ţine de conjunctura naţională, căci amândouă guvernează împreună la Berlin, ci de felul în care fiecare s-a raportat la extrema dreaptă. Dreapta moderată iese din această toamnă slăbită peste tot, în vreme ce stânga rezistă, în forme diferite de la un land la altul. În Mecklenburg rezistă prin SPD, care conduce landul de aproape trei decenii, dar şi prin Stânga şi Verzi, care au trecut pragul. În Saxonia-Anhalt, unde AfD a atins cel mai mare scor al său, SPD şi Verzii şi-au îmbunătăţit uşor rezultatele, în timp ce CDU s-a prăbuşit la cel mai slab nivel obţinut în acest land. Chiar şi acolo unde extrema dreaptă a câştigat detaşat, cel care a plătit nota nu a fost stânga, ci partidul care a încercat să concureze AfD pe propriul ei teren.

Berlinul, care a votat în aceeaşi zi, completează tabloul. Stânga a devenit pentru prima dată prima forţă în capitală, cu 25,7%, urmată de CDU cu 18,8%, de AfD cu 16,3%, de Verzi cu 14,3% şi de SPD cu 12,1%. La alegerile federale din februarie 2025, Stânga avusese în Berlin 19,9%, CDU 18,3%, Verzii 16,8%, AfD 15,2% şi SPD 15,1%. Extrema dreaptă a câştigat aşadar puţin peste un punct, iar Stânga aproape şase. Creştin-democraţii nu s-au prăbuşit aici faţă de scrutinul federal, dar au pierdut aproape zece puncte faţă de alegerile din 2023, pe care le câştigaseră detaşat cu 28,2%. Social-democraţii, parteneri ai CDU atât în guvernul oraşului, cât şi la nivel federal, au plătit la rândul lor. Prezenţa la vot a urcat la 74,2%, de la 62,9% în 2023. Este aceeaşi logică a votului negativ, cu diferenţa că în capitală nemulţumirea a strâns-o opoziţia de stânga, nu extrema dreaptă.

Adevăratul dezastru al acestei toamne germane nu este, prin urmare, scorul AfD, ci prăbuşirea CDU. Pentru prima dată în istoria Republicii Federale, creştin-democraţii nu au reuşit să intre într-un parlament de land, rămânând cu 4,9% sub pragul electoral. Partidul lui Adenauer şi Kohl, stâlpul democraţiei germane postbelice, a devenit într-un land estic o formaţiune marginală, la egalitate practic cu BSW.

Explicaţia nu ţine de conjunctură, ci de strategie. Sub conducerea lui Friedrich Merz, Uniunea a pariat că îşi poate recupera electoratul preluând temele şi tonul AfD. Momentul de ruptură a fost votul din Bundestag, din ianuarie 2025, când o moţiune privind migraţia a trecut cu voturile extremei drepte, încălcând regula nescrisă pe care se sprijinise până atunci întregul sistem de partide. A urmat o retorică guvernamentală tot mai apropiată de cea a AfD în materie de migraţie şi securitate.

Logica acestei strategii a fost greşită din capul locului. Când un partid mainstream adoptă agenda extremei drepte, nu reuşeşte să-i recupereze alegătorii, dar confirmă că aceasta avusese dreptate de la bun început. Alegătorul primeşte un mesaj simplu, anume că problema este reală şi că cel care a numit-o primul este AfD. Imitaţia nu concurează originalul, ci-l certifică, votul util făcând restul.

Aviz amatorilor! Lecţia depăşeşte cu mult experienţa Germaniei şi ar trebui citită atent şi la Bucureşti, unde nu puţini lideri ai partidelor tradiţionale cred că pot neutraliza extrema dreaptă împrumutându-i vocabularul şi priorităţile. Experienţa germană arată că acest calcul nu aduce voturi, iar partidul care devine ecoul extremei drepte nu-i preia alegătorii, dar îşi pierde sensul şi riscă să devină irelevant.

Departe de a fi un dezastru pentru regimurile liberale, alegerile din Mecklenburg şi Berlin arată că mecanismele competiţiei democratice încă funcţionează acolo unde există o alternativă clară, dar lansează un avertisment serios pentru dreapta moderată europeană care, tentată să fie doar un ecou al extremei, devine dispensabilă.