Dumitru Chisăliţă (AEI): Fondurile s-au consumat, firmele au câştigat, alerta s-a declanşat. Cine sunt vinovaţii de dezastrul din energie?

Problema reală este că România nu a înţeles - sau nu a vrut să înţeleagă - cum se face o tranziţie energetică, potrivit unei analize semnate de Dumitru Chisăliţă, preşedinte AEI. A construit capacităţi de producţie în locurile în care investitorii au găsit terenuri, autorizaţii şi racordări convenabile, nu neapărat acolo unde energia putea fi consumată sau transportată în siguranţă. A finanţat fiecare MW instalat, dar nu a cerut ca energia să fie disponibilă atunci când sistemul avea nevoie de ea.

Energia regenerabilă nu este cauza situaţiei critice în care a ajuns Sistemul Electroenergetic Naţional. Panourile fotovoltaice şi turbinele eoliene nu au destabilizat singure sistemul şi nici nu trebuie transformate în ţapi ispăşitori.

Statul a urmărit:

-absorbţia rapidă a fondurilor europene;

-numărul de panouri montate;

-valoarea contractelor semnate;

-capacitatea instalată anunţată în conferinţe;

-satisfacerea investitorilor grăbiţi să valorifice schemele de sprijin;

-alimentarea unui lanţ de furnizori, instalatori şi intermediari conectaţi la programele publice.

Nu a urmărit cu aceeaşi determinare:

-armonizarea dintre producţie, reţea şi consum;

-localizarea raţională a noilor capacităţi;

-stocarea energiei;

-păstrarea capacităţilor de rezervă;

-dezvoltarea reţelelor înaintea racordărilor;

-comportamentul agregat al sutelor de mii de prosumatori;

-funcţionarea SEN în fiecare oră, nu doar bilanţul anual.

Am eliminat cărbunele înainte de a construi un sistem energetic capabil să funcţioneze fără el

Dezastrul energetic al României nu poate fi pus exclusiv pe seama eliminării cărbunelui. Trebuie recunoscut că acest sector acumulase probleme tehnice şi economice grave: centrale îmbătrânite, randamente scăzute, costuri mari de exploatare, investiţii amânate şi cheltuieli tot mai apăsătoare cu certificatele de CO₂. Menţinerea integrală în funcţiune a vechiului parc pe cărbune ar fi putut majora, orientativ, preţul final al energiei electrice cu aproximativ 10-20% , în funcţie de producţia realizată şi de preţul certificatelor de emisii. Numai costul CO₂ poate adăuga circa 60-100 euro/MWh la energia produsă din lignit. Prin urmare, păstrarea neschimbată a întregului sector nu era nici sustenabilă economic, nici suportabilă pentru consumatori.

Dar nici închiderea centralelor la întâmplare, înainte de construirea unor capacităţi ferme care să le înlocuiască, nu putea reprezenta o soluţie. Greşeala nu a fost decizia de a reduce treptat rolul cărbunelui, ci modul în care această retragere a fost făcută, fără centrale noi pe gaze pregătite la timp, fără suficientă stocare, fără întărirea reţelelor şi fără o corelare reală între producţie, consum şi capacităţile de import.

România nu trebuia să aleagă între păstrarea cu orice preţ a tuturor centralelor pe cărbune şi demolarea lor grăbită. Soluţia raţională era o retragere etapizată, închiderea grupurilor complet necompetitive, modernizarea temporară a celor încă necesare sistemului şi păstrarea unei rezerve strategice până la apariţia capacităţilor reale de înlocuire.

Adevăratul dezastru nu este că România a renunţat la cărbune, ci că a renunţat la capacităţi sigure înainte de a avea cu ce să le înlocuiască. Am închis după calendarul politic, dar am construit după hazard.

Nu regenerabilele au provocat dezastrul în energie, ci iluzia că un MW volatil este egal cu un MW care produce la comandă

România nu a greşit construind capacităţi eoliene şi fotovoltaice. Greşeala fundamentală a fost să pună semnul egal între megawaţii securitari - produşi controlabil din cărbune şi gaze - şi megawaţii regenerabili, dependenţi de soare şi vânt. Am tratat la fel energia disponibilă ziua şi energia necesară noaptea, puterea instalată şi puterea efectiv garantată.

În analiza economică am comparat mere cu pere: costul aparent redus al energiei regenerabile cu costul complet al centralelor clasice, fără să includem suficient costurile stocării, echilibrării, rezervelor, întăririi reţelelor şi capacităţilor de backup. Ne-am îmbătat cu promisiunea că energia regenerabilă ieftină va rezolva totul, ignorând că un sistem energetic nu trebuie doar să producă ieftin atunci când poate, ci să livreze sigur atunci când consumatorul are nevoie.

Problema nu este că am construit regenerabile, ci că am confundat energia ieftină când există cu energia sigură când este necesară.

Dezastrul energetic nu este întâmplător, politicienii au legiferat ce au vrut „băieţii deştepţi”, aceştia au încasat, iar românii au plătit

Dezastrul energetic nu este doar rezultatul unor greşeli tehnice, ci al unor politici construite prea adesea în jurul intereselor celor care au urmărit îmbogăţirea rapidă, nu siguranţa sistemului. Sub influenţa „băieţilor deştepţi” din energie, politicienii au promovat legi şi programe care au încurajat vânzarea de echipamente, construirea oricărei capacităţi profitabile şi dezvoltarea unor afaceri cu venituri mari, constante şi riscuri transferate consumatorilor.

Nu s-a construit pornind de la întrebarea „de ce are nevoie sistemul?”, ci de la întrebarea „ce se poate vinde şi unde se poate câştiga?”. Au apărut investiţii necorelate cu reţelele, consumul, stocarea şi capacităţile de echilibrare. Fiecare soluţie incompletă a creat o nouă vulnerabilitate, iar fiecare vulnerabilitate a justificat ulterior vânzarea altor echipamente, construirea altor instalaţii şi lansarea altor afaceri.

Astfel, România nu a primit un sistem energetic coerent, ci o succesiune de businessuri profitabile ridicate unele peste greşelile celorlalte. Crizele nu au mai fost excepţii, ci combustibilul unui mecanism economic în care erorile de ieri generează contractele, investiţiile şi profiturile de mâine.

Au construit intenţionat prost, a apărut criza, apoi tot ei au venit să ne vândă soluţia - tot pe banii consumatorilor - este reţeta de 15 ani în energia românească.

Vechea şi noua manipulare din energie, să oprim gazele, hidrocentralele şi nuclearul şi să construim numai fotovoltaice că merg fără apă

Chiar şi în actuala criză energetică este promovată agresiv, inclusiv de cei interesaţi să vândă în continuare echipamente în România, ideea falsă că trebuie oprite investiţiile în centrale pe gaze, hidrocentrale, reactoare nucleare şi SMR-uri, pe motiv că acestea folosesc apă, iar viitorul ar trebui construit exclusiv pe fotovoltaice.

Nimic nu poate fi mai periculos. Fotovoltaicele sunt necesare, dar nu pot asigura singure funcţionarea unui sistem energetic, nu produc noaptea, au o contribuţie redusă în anumite perioade ale iernii şi depind de stocare, reţele, capacităţi de echilibrare şi surse controlabile. Niciun megawatt instalat nu devine automat un megawatt disponibil atunci când sistemul are nevoie de el.

România nu trebuie să înlocuiască dependenţa de combustibili fosili cu dependenţa exclusivă de vreme, importuri şi echipamente. Siguranţa, securitatea şi preţurile sustenabile pot fi obţinute numai printr-un mix echilibrat: regenerabile, hidroenergie, nuclear, gaze, stocare, reţele consolidate şi capacităţi strategice de rezervă.

A prezenta fotovoltaicele drept unica soluţie şi toate celelalte tehnologii drept obstacole nu este politică energetică, ci promovare comercială deghizată în doctrină. Această abordare este la fel de periculoasă precum practicile vechilor „băieţi deştepţi”: se schimbă produsul vândut şi discursul public, dar sistemul rămâne subordonat interesului comercial.

România nu are nevoie de monopolul unei tehnologii, ci de un sistem capabil să funcţioneze în fiecare oră, în orice anotimp şi în orice situaţie de criză, oferind preţuri mici.

România este o ţară plină de megawaţi care tremură la fiecare seară fără vânt

România nu are prea multă energie regenerabilă. România are prea puţină organizare, prea puţină flexibilitate şi prea puţină răspundere pentru felul în care această energie a fost integrată.

Dezastrul din energie = Cheltuieli ineficiente + ”băieţi deştepţi” + investiţii nearmonizate + pseudo-ecologişti + hidrocentrale blocate + marketing politic în locul soluţiilor tehnico economice + incompetenţă

Fuga după investitori, să fie mulţi, rapizi şi fără obligaţii sistemice

România a confundat atragerea investiţiilor cu realizarea unei strategii energetice.

Investitorii au făcut ceea ce le-a permis şi i-a încurajat legea: au căutat terenul cel mai ieftin, radiaţia solară sau potenţialul eolian cel mai bun, racordarea accesibilă şi recuperarea cea mai rapidă a capitalului. Nu era obligaţia investitorului să reconstruiască SEN. Era obligaţia statului să stabilească regulile.

Statul trebuia să spună:

-unde mai poate fi instalată producţie fără congestii majore;

-unde este nevoie de consum nou;

-unde stocarea trebuie să fie obligatorie sau stimulată;

-ce parte din puterea aprobată trebuie să fie fermă;

-ce contribuţie trebuie să aducă proiectul la reglajul frecvenţei şi tensiunii;

-cine suportă întărirea reţelei;

-ce se întâmplă când producţia simultană depăşeşte consumul şi capacitatea de transport.

În schimb, România a tratat aproape fiecare investiţie separat. Fiecare proiect putea arăta rezonabil în propriul studiu, în timp ce suma proiectelor devenea dificil de gestionat.

A fost o dezvoltare pe parcele, nu o dezvoltare de sistem.

Goana după absorbţia fondurilor, nu după rentabilitatea investiţiilor făcute

Fondurile europene şi naţionale trebuiau să fie un instrument pentru modernizarea sistemului. Prea des, ele au devenit obiectivul în sine.

Indicatorul politic a fost: „Câţi bani am atras?”

Indicatorul administrativ: „Câte contracte am semnat?”

Indicatorul electoral: „Câte panouri am montat?”

Indicatorul comercial: „Câte echipamente am vândut?”

Nu soarele şi vântul sunt vinovate. Vinovaţi sunt cei care au construit fără să înţeleagă SEN

În unele programe, arhitectura finanţării a părut concepută mai degrabă pentru rularea rapidă a banilor printr-un cerc de furnizori, instalatori şi intermediari decât pentru obţinerea celui mai bun rezultat energetic. Chiar dacă nu poate fi presupus automat un interes ilegal, stimulentul instituţional a fost evident: cheltuieşte bugetul, raportează absorbţia şi lasă costurile tehnice pentru etapa următoare.

Aşa s-a ajuns ca statul să finanţeze:

1.panourile;

2.invertoarele on-grid;

3.întărirea reţelei afectate de injecţia simultană;

4.bateriile adăugate ulterior;

5.în unele cazuri, înlocuirea sau dublarea invertorului iniţial.

Aceasta nu este tranziţie eficientă. Este corectarea succesivă, din bani publici, a unor programe publice proiectate incomplet.

Energia regenerabilă nu este vinovată

Un panou fotovoltaic nu decide unde este amplasat. Nu el stabileşte condiţiile de racordare, schema de finanţare sau obligaţia de stocare. Nu el închide o centrală pe cărbune şi nu întârzie zece ani o centrală pe gaze.

Energia regenerabilă putea şi trebuia să fie una dintre marile soluţii ale României:

-reduce consumul de combustibili;

-limitează importurile;

-scade costul marginal în orele favorabile;

-permite producţia distribuită;

-reduce factura prin autoconsum;

-oferă energie pentru electrificarea economiei;

-poate alimenta stocarea, mobilitatea electrică şi producţia flexibilă.

Problema este modul în care a fost integrată: rapid, dispersat administrativ, concentrat geografic, fără suficiente reţele, fără stocare, fără consum flexibil şi fără înlocuitori finalizaţi pentru capacităţile controlabile retrase.

Eroarea tehnică pe care marketingul a ascuns-o sau atunci când nu abordezi energia tehnic, ci abordezi marketingul energetic

Un MW fotovoltaic nu este inferior unui MW pe gaz sau hidro. Este însă alt produs energetic.

Nu poţi scoate din SEN un generator de 500 MW şi introduce 500 MW în panouri pretinzând că ai păstrat aceeaşi siguranţă. Ai păstrat puterea nominală înscrisă în documente, dar ai schimbat:

-ora în care energia este disponibilă;

-durata livrării;

-capacitatea de comandă;

-localizarea producţiei;

-serviciile de sistem;

-necesarul de reţea;

-necesarul de rezervă.

SEN nu are nevoie doar de energie. Are nevoie de energia potrivită, în locul potrivit şi în secunda potrivită.

Fără stocare, tranziţia energetică rămâne doar o afacere de prânz

O altă eroare a politicii publice este reducerea întregii discuţii la baterii litiu-ion. Sistemul are nevoie de tehnologii diferite pentru durate diferite:

Întrebarea este dacă aţi auzit pe cineva sa vorbeasca de un astfel de system. Am auzit doar ca trebuie sa cumparam baterii

Sistemul energetic, sacrificat pentru subvenţii, dividende şi profituri rapide

Orice capacitate nouă trebuia analizată prin trei întrebări simultane:

Dacă una dintre componente lipseşte, investiţia nu dispare, dar o parte din cost este transferată sistemului:

-prin întărirea reţelei;

-prin congestii;

-prin limitarea producţiei;

-prin necesarul de rezervă;

-prin exporturi ieftine la prânz;

-prin importuri scumpe seara;

-prin tarife mai mari suportate de consumatori.

Au spart sistemul, au vândut tranziţia şi au lăsat România dependentă de importuri

România nu a făcut tranziţie energetică. A făcut, în prea multe etape, o acumulare de instalaţii fără construcţia simultană a sistemului care să le susţină.

Am plătit certificate verzi pentru a produce indiferent de oră. Am plătit Casa Verde pentru a injecta la prânz. Am lăsat centralele flexibile să se închidă sau să întârzie. Am blocat investiţiile hidro între documentaţii neactualizate, protecţia mediului şi improvizaţii legislative. Am scos profitul companiilor de stat sub formă de dividende. Apoi am încercat să obligăm cetăţenii să cumpere baterii pentru a repara o problemă creată de stat. Când această obligaţie nedreaptă a fost întoarsă, nu am pus imediat în loc un mecanism corect.

Acum descoperim realitatea pe care fizica nu a încetat niciodată să ne-o spună: nu poţi opri un reactor nuclear, un grup hidro sau o centrală pe gaz şi să pui în loc aceeaşi putere în panouri, deoarece panourile produc când există soare, nu când SEN are nevoie de energie.

Criza actuală nu este eşecul energiei regenerabile. Este eşecul celor care au transformat tranziţia energetică într-o cursă după subvenţii, MW instalaţi şi comunicate triumfaliste, fără să construiască stocarea, reţeaua şi capacitatea controlabilă necesare funcţionării sistemului.