Pîine şi circ

”Toate-s vechi şi nouă toate...”, zice poetul care încă mai ţine în mînă făclia pîlpîindă a gîndirii şi simţirii unei naţii care stă şi ea să se stingă. Cine, însă, se mai uită azi în gura unui ”poetaş depăşit de mult de secoli şi de mode”? Nimeni, nici măcar ”filozofii de profesie”. Ştie cineva pe la vreo facultate de filosofie din România de existenţa unui curs intitulat: ”Filosofia eminesciană”? Daţi-mi şi mie de ştire, dacă e pe undeva, rogu-vă! Dar, nu despre Eminescu şi încercarea perpetuă de asasinare a moştenirii lui culturale, de către legiunile epigonilor scopiţi la minte şi la suflet, este vorba acum, ci despre perenitatea gîndurilor cu miez.

Unul dintre ele, exprimat încă de pe vremea romanilor, marchează cea mai importantă şi catastrofală schimbare în lumea politicii. Una pe care ”specialiştii în teoria post-modernităţii” îşi închipuie că au descoperit-o acum, ca pe o noutate absolută, în crevasa dintre secolele al XX-lea şi al XXI-lea: înlocuirea politicii ca mecanism instituţional de abordare, gestionare şi rezolvare a problemelor majore care afectează comunităţile umane subsumate sistemului politic dat, cu un soi de precar spectacol de bîlci, bun să satisfacă cerinţele de consum sub-cultural, fantasmele şi preferinţele gregare ale maselor reduse la cel mai de jos numitor comun al prostiei. Fenomenul a fost precis diagnosticat de Juvenal în Satirele sale, un secol înainte de Hristos. Gîndul lui a ajuns moştenire pînă la noi în formula ”panem et circenses”. În loc de politică, de responsabilităţi, de abordări matur chibzuite, de soluţii raţional-realiste, atît: pîine şi circ. Pîine, ca plebea să poată trăi, de azi pe mîine, mai mult nu contează. Circ, pentru ca ea, Măria sa Plebea, să aibă distracţie şi preocupare, să uite de politică şi de supărătoarele ei probleme. Otrava neiertătoare, suficientă pentru asasinarea oricărei formule de democraţie, a fost invetată şi folosită, iaca, încă de atunci. Nu ştiu dacă azi o fi existînd undeva printre noi un alt Juvenal, dar dacă nu este, înseamnă că nici nu era nevoie de el. Cel din istoria Romei a spus tot ceea ce era de spus, atît despre vremurile lui cît şi despre ale noastre, despre ceea ce este astăzi politica. La case mari ca şi în mizeria societăţilor de periferie, unde ne ducem şi noi soarta, în ceea ce a mai rămas şi din veacul acesta.

Ei, o noutate tot se mai găseşte, însă, pe ici pe colo, şi despre ea voiam să povestesc. În politica scofîlcită a României post-moderne şi-a făcut apariţia un fenomen aparte: circul şi pîinea, în loc de politică... dar... fără distracţie!

Două tablouri, aparent, necorelate. Într-unul se joacă ”comedia tristă” a elitelor iresponsabile: cum să numeşti un premier care să nu poată fi niciodată acreditat de Parlament! Acum a venit rîndul lui ”Fritz”... scuzaţi, Siegfried... ce mai, ucigătorul de balauri şi personaj de dramă wagneriană. Plus Kriemhilda care zicea că îl iubeşte şi pînă la urmă s-a căsătorit cu Attila, hanul tătarilor! Mă rog, nu mai insist! Basme şi mituri nemţeşti! Soarta lui Siegfried e pecetluită. Şi nimeni nu rîde. Nimeni nu se veseleşte! Nici în lumea politicii, nici în norii de praf ai plebei. Autorii politici şi participanţii la spectacolul ”Eşecul lui Siegfied” sunt mai degrabă întunecaţi, bîntuiţi de premoniţii rele: la orizont se adună furtuna alegerilor anticipate. Şi, nimeni nu ştie pe cine va zdrobi, pe cine va împrăştia în cele patru vînturi, ori pe cine va urca în scaunul guvernării, fie şi numai pentru a putea să cadă în prăpastia gestiunii dezastrului economic şi social în care ne găsim, cît mai de sus. În celălalt tablou, poporul, Sejanus şi justiţia la comandă. Nu zic că alde Georgescu este vreun Sejanus, dar similitudinile situaţiilor sunt zdrobitoare. Poporului, însetat de ”justiţie”, i se oferă spectacolul de care se poate bucura: Georgescu arestat în trafic, casele lui Georgescu percheziţionate şi prin pereţi vreo nouă ore, Georgescu cu cătuşe la mîini la poarta DNA-ului, Georgescu cu cătuşe la mîini dus în arestul de serviciu al Bucureştilor pentru o noapte nu tocmai calduţă, Georgescu prezentat judecătorului cu propunerea procurorilor de arestare preventivă pentru o lună, Georgescu... Georgescu... Georgescu. Victima? Învingătorul? Istoria pare că nu s-a hotărît încă în ce rol să îl distribuie, definitiv. Deocamdată, în ciuda porţiei subzistente de ”adoraţie plebeiană”, el pluteşte nesigur în supa imundă a politicii de la Bucureşti, ca un corp ciudat, străin. Circul este asigurat... distracţia însă nu este prezentă la întîlnirea cu publicul. Nici măcar mult dincolo de arealul ”gloatelor susţinătorilor georgeştieni”, în lumea scepticilor sau a celor care cred că ”fenomenul Georgescu” nu îi priveşte în nici un fel şi nici nu o să-i privească vreodată, nu există semne de bucurie. Mai degrabă de aprehensiune. Şi dacă acesta este chiar viitorul?