IPOTEZE DE WEEKEND Tiberius, Caligula, Claudius sau Nero?

Nisipul se scurge neiertător în clepsidra care măsoară ”Vremurile Trump”. Dacă la alegerile din noiembrie democraţii cuceresc majoritatea, atît în Camera Reprezentanţilor, cît şi în Congres, soarta lui Trump este pecetluită înainte chiar de încheierea oficială a celui de al doilea său termen la Casa Albă. Cu bune, cu rele...evident, cu mult mai multe rele decît bune, Trump lasă o urmă adîncă şi plină de consecinţe în istoria politică, nu doar a Statelor Unite ci şi a Europei, a Rusiei, a lumii.

Datorită lui Trump, America a fost obligată, în cîteva rînduri, să se confrunte, cu groază în suflet, cu limitele democraţiei sale, să simtă şi să vadă cît de mică este în realitate distanţa dintre siguranţa constituţională, legală şi instituţională şi haosul care poate fi creat de potopul unor simple discursuri sau ”decrete” ale Casei Albe, de bunul plac, toanele, hachiţele, spaimele, idiosincrasiile sau ranchiunele unui personaj care crede cu tărie că nu există limite ce ar putea fi impuse din afară puterilor sale, de măsurile aberante ale unei Administraţii susţinute orb de yesmenii prezidenţiali adăpostiţi sub cupola unui Congres subjugat de strălucirea şi puterea cultului MAGA şi a coroanei imperiale pe care Trump şi-a pus-o pe frunte. Un pic în joacă, mai mult în serios. Oricît de mult seamănă a clişeu, expresia ”După Trump America va fi cu totul alta sau nu va mai fi deloc” conţine un miez de adevăr greu de contestat.

Datorită lui Trump, Europa a fost obligată, ea însăşi, să îşi măsoare limitele politice şi mai ales pe cele ale securităţii sale. Să se confrunte cu faliile create de poziţiile politice contradictorii care s-au ciocnit pînă acum surd, dar care se ciocnesc azi violent în politica continentului, dincolo de holurile şi birourile bine izolate de lume ale Comisiei, Consiliului sau Parlamentului European. Europa a fost obligată să se confrunte cu posibilitatea ca Alianţa militară istorică cu Statele Unite să fi rămas doar o simplă promisiune care poate fi revocată, de azi pe mîine, de umorile locatarului de la Casa Albă sau nici măcar atît. Europa a fost obligată să iasă din zona de confort a poziţiei de remorcă la securitatea americană. A fost obligată să privească lumea, propria ei situaţie, şi din alte unghiuri decît logica comodă a unei cooperări perene cu Statele Unite, în plan economic, comercial, ştiinţific. Europa a fost obligată să constate că America poate lansa ameninţări, inclusiv ameninţări militare la adresa unor state de pe continent ori a unor aliaţi din imediata vecinătate, cum este cazul Canadei. În urma taifunului declanşat de ”nebunia lui Trump”, Europa nu se va mai putea reaşeza niciodată în tiparele, oricum strîmte şi strîmbe, ale improvizaţiilor şi aranjamentelor pe picior din perioada imediată încheierii războiului rece. Europa este obligată de Trump să se confrunte cu posibilitatea unui război macro-regional, avînd ca adversar Rusia. Un război în care Statele Unite să rămînă ”neutre” sau să treacă cu arme şi bagaje de partea Rusiei. Trump a dat Europei un brînci zdravăn spre prăpastie, dîndu-i, astfel, să aleagă, repede, cît încă mai e ceva timp, între a se face praf şi pulbere în fundurile hăului, dacă rămîne aşa cum este, sau a se restructura din temelii, de la ideologie la economie şi politică, de la politică la securitate militară, dacă mai are încă instinct, putere şi aspiraţie de supravieţuire în istorie.

După Trump, nici Rusia nu va mai putea fi cea de pînă acum. Fără Trump la Casa Albă şi fără sprijinul lui Xi Jinping, Putin nu ar fi declanşat niciodată aventura militară din Ucraina şi cu atît mai puţin ar fi putut să o susţină timp de aproape 4 ani. De ”dragul” lui Putin, Trump a scos practic NATO, ca alianţă euro-atlantică, din ecuaţia rezistenţei faţă de agresiunea Rusiei în Ucraina. Pînă la punctul la care ieşirea Statelor Unite din Alianţa cu Europa, pe care a fondat-o la sfîrşitul celui de al doilea război mondial, a devenit o chestiune mai degrabă administrativ-diplomatică, decît politică şi de forţă.

Ei bine, toate acestea şi încă multe altele, pe care ”Uraganul Trump” le-a adus cu sine în politica lumii trebuie să se înscrie, undeva, într-un tipar. Pentru exerciţiul ipotezelor de azi vă propun să luăm ca referinţă dinastia iulio-claudiană, cea care a dominat puterea imperială a Romei, la începuturile sale şi a împins-o pînă în pragul prăbuşirii, deşi resursele economice, politice, militare, culturale ale Romei erau încă departe de a fi fost epuizate. Îl lăsăm pe fondatorul Augustus de o parte şi începem de la prima ”sincopă”, Tiberiu. CV-ul lui Trump nu are mai nimic în comun cu drumul formării lui Tiberiu ca viitor om de stat, comandant militar şi împărat. Trump a trăit în puful balonului de bunăstare şi izolare creat de averea şi munca tatălui său. Tiberiu parcuge etapele dure de formare, impuse de tatăl său adoptiv, mai ales cele militare, cu un succes care vorbeşte despre calităţi personale cu totul străine de caracterul lui Trump. Apropierile, atîtea cîte sunt, se regăsesc în comportamentele deviante ale lui Tiberiu, din perioada finală a vieţii sale, cea de izolare la Capri. Un om care pierde contactul cu realitatea şi nu este interesat decît de satisfacerea propriilor pofte şi capricii şi, într-o măsură destul de mare, de asigurarea urmaşului cel mai potrivit la conducerea Imperiului. Poate şi dinamica întortocheată a relaţiilor cu instituţiile puterii, subjugarea cvasi totală a Senatului şi, desigur, relaţia cu Sejanus, omul căruia Tiberiu îi încredinţează puterea conducerii de zi cu zi a treburilor imperiului să marcheze un set de asemănări. Un fel de Vance corcit cu Hegseth, pe care în cele din urmă, de frică să nu îi ia de tot puterea, Tiberiu ”îl aruncă sub autobuz”!!! Cam asta face şi Trump cu cei doi, în reprize repetate, deşi le admite statutul de potenţiali urmaşi la Coroana Maga.

De la Tiberius, ştafeta este preluată de Caligula. Fiul adoptiv. Cu el, Trump împarte, fără nici o îndoială, înclinaţia şi bucuria exceselor. De mai toate felurile. Ca şi Trump, Caligula îşi consolidează susţinerea publică pe celebra soluţie ”pîine şi circ”. Pîine mai puţin, circ, în exces. Zi de zi şi oră de oră, incontinent, Trump s-a ocupat nu doar să organizeze tot felul de reprezentaţii de circ, ci le-a produs el însuşi şi s-a distribuit în rolul principal, anticipîndu-l, desigur, pe Nero. Mai deunăzi, s-a gîndit că o execuţie publică transmisă live pe stream ar putea fi o găselniţă cît se poate de bună pentru distracţia ”poporului” Maga. Exact ca şi Caligula, care a vrut să anexeze Mauretania şi să invadeze Britania, Trump s-a tot moşmondit să invadeze Islanda şi să anexeze Canada!!! ”Mandatului imperial” şi vieţii lui Caligula le-a pus capăt ”manu militari” comandantul Gărzii Pretoriene. Nu este clar dacă vom vedea ridicîndu-se în America vreun Cassius Chaerea. Cît de curînd s-ar putea să nu va mai fi nevoie.

Urmează Nero, alt fiu adoptat. Ca şi Trump, puternic subjugat de frumuseţile şi misterele artei, de onorurile publice şi de fanteziile prin care şi-a satisfăcut nevoia de adulaţie şi recunoaştere publică. Trump nu avut nici un cal pe care să îl facă senator, adevărat, dar a umplut o grămadă de posturi ale administraţiei cu rudele de gradul unu şi doi şi, desigur, cu cei care au tras din greu sforile prin subsolurile politicii, pentru ca el să ajungă la Casa Albă. Ca şi Nero, vrea să lase moştenire o mare construcţie edilitară. Dacă nu un amfiteatru, măcar un arc de trimf, totuşi! Chestiunea cea mai complicată a comparaţiilor este, desigur, incendierea Romei. Spre deosebire de Nero, care a ars doar Capitala Imperiului, ca să aibă cadrul potrivit pentru recitarea poemului de care era atît de îndrăgostit, Trump poate să dea foc nu doar Washingtonului, ci Americii şi lumii întregi, fără să recite nimic. Cu atît mai puţin o compoziţie proprie!

Spre deosebire de ceea ce cred unii, postmodernitatea nu este doar vremea demolărilor şi a dezmembrărilor ci şi cea a sintezelor. O dovedeşte Trump demolatorul prin definiţie, un fel de selecţie negativă a ceea ce se poate alege din portretele lui Tiberiu, Caligula, Claudius şi Nero, la un loc!

Ipoteze, desigur!