Miliarde pe gheaţă subţire: cele mai discutabile cheltuieli din sportul anului 2026

Sportul de elită nu a dus niciodată lipsă de bani. În 2026, însă, mai multe proiecte şi competiţii au readus în discuţie problema costurilor, a încasărilor şi a utilităţii pe termen lung. Infrastructura olimpică din Italia, stadioanele construite din fonduri publice în România, organizarea Cupei Mondiale de fotbal din America de Nord, sunt câteva exemple legate de cheltuieli şi venituri, care alimentează dezbaterea privind eficienţa economică a marilor evenimente sportive.

• Pista olimpică din Cortina, de aproape trei ori mai scumpă decât estimarea iniţială

La Jocurile Olimpice de iarnă Milano-Cortina 2026, probele de bob, skeleton şi sanie s-au desfăşurat pe o pistă reconstruită în Cortina d'Ampezzo. Costul proiectului a ajuns la aproximativ 118 milioane de euro, faţă de estimarea iniţială de 41,7 milioane de euro.

Comitetul Internaţional Olimpic (CIO) sugerase utilizarea unor piste existente în Austria sau Elveţia, însă autorităţile italiene au optat pentru reconstruirea infrastructurii din Cortina. Proiectul a fost criticat din cauza costurilor ridicate şi a incertitudinilor privind utilizarea sa pe termen lung. Pistele pentru sporturile de alunecare necesită întreţinere specializată, iar menţinerea lor în funcţiune după încheierea competiţiilor poate presupune cheltuieli publice importante. Organizatorii au invocat, printre argumentele în favoarea investiţiei, utilizarea pistei la Jocurile Olimpice de iarnă pentru tineret din 2028. Rămâne însă de văzut în ce măsură infrastructura va putea fi exploatată ulterior astfel încât să justifice costurile de construire şi întreţinere. Experienţa altor ediţii olimpice oferă motive de prudenţă. Pista de bob construită pentru Jocurile Olimpice de la Torino din 2006 a fost abandonată ulterior, devenind un exemplu al dificultăţilor asociate infrastructurii sportive specializate, pentru care utilizarea după competiţie poate fi limitată.

• Stadioanele din România, investiţii fără rentabilitate financiară

România are propria listă de investiţii sportive ale căror rezultate financiare ridică semne de întrebare. Potrivit unui studiu realizat de deputatul USR Brian Cristian, stadioanele analizate înregistrează pierderi, iar diferenţa dintre venituri şi cheltuieli se apropie de 50 de milioane de lei anual. Studiul a fost realizat pe baza informaţiilor solicitate de la instituţiile care administrează arene sportive. Concluziile ridică problema costurilor de exploatare şi a capacităţii administratorilor de a genera venituri suficiente pentru acoperirea cheltuielilor. În pofida acestor probleme, proiectele de construire a unor noi arene continuă. Stadionul Dinamo are costuri estimate la aproximativ 170 de milioane de euro, iar arena planificată la Timişoara, la circa 165 de milioane de euro. Investiţiile pot avea justificări care depăşesc profitabilitatea comercială, precum dezvoltarea infrastructurii sportive, accesul publicului la competiţii sau regenerarea urbană. Totuşi, în cazul proiectelor finanţate din bani publici, costurile anuale de funcţionare şi sursele viitoare de venit ar trebui analizate împreună cu investiţia iniţială. Problema nu este doar cât costă construirea unui stadion, ci şi cât trebuie să plătească autorităţile pentru a-l menţine în funcţiune după inaugurare.

• Cupa Mondială din 2026: venituri globale, cheltuieli locale

Cupa Mondială de fotbal organizată în Statele Unite, Canada şi Mexic a fost prezentată drept o competiţie cu venituri record. FIFA a nunţat încasări de aproximativ 11 miliarde de dolari, în timp ce autorităţile locale au trebuit să finanţeze o parte importantă a pregătirilor şi a serviciilor necesare desfăşurării turneului. O analiză publicată de ProPublica, în colaborare cu Houston Chronicle şi The Texas Tribune, arată că acordurile încheiate cu mai multe oraşe-gazdă au transferat acestora responsabilităţi semnificative pentru securitate, amenajarea stadioanelor şi organizarea zonelor destinate suporterilor. În schimb, oraşele au avut acces limitat la unele dintre veniturile generate direct de meciuri, inclusiv cele din bilete, concesiuni, produse comercializate şi parcări. Situaţia ridică o problemă de distribuţie a beneficiilor economice: FIFA poate încasa venituri globale, în timp ce autorităţile locale trebuie să acopere cheltuieli care nu sunt întotdeauna compensate prin încasări directe. Susţinătorii organizării unor asemenea evenimente invocă, în schimb, efectele asupra turismului, serviciilor şi vizibilităţii internaţionale.

În Kansas City, fondurile publice ale statului şi ale autorităţilor locale au contribuit la finanţarea pregătirilor. La nivelul oraşelor-gazdă, însă, evaluarea rentabilităţii rămâne dificilă, inclusiv din cauza contractelor care nu sunt întotdeauna publice în întregime.

În Canada, costurile au crescut semnificativ faţă de estimările iniţiale. Pentru Vancouver, estimările publicate în 2024 indicau cheltuieli brute de 483-581 de milioane de dolari canadieni, incluzând costurile oraşului, ale provinciei şi modernizările stadionului. Acestea au fost aproape duble. Autorităţile au precizat ulterior că veniturile şi contribuţiile guvernamentale reduc costul net suportat de provincie.

Cazul Cupei Mondiale ilustrează dificultatea de a pune în balanţă veniturile comerciale ale organizatorului global şi costurile publice ale oraşelor-gazdă. Chiar şi atunci când competiţia generează activitate economică, aceasta nu înseamnă automat că autorităţile îşi recuperează integral cheltuielile.

• Nota de plată, dincolo de spectacol

Marile competiţii sportive pot aduce beneficii turistice, investiţii în infrastructură şi vizibilitate internaţională. Aceste avantaje nu elimină însă necesitatea evaluării costurilor totale, a cheltuielilor de întreţinere şi a modului în care sunt împărţite veniturile. Pentru autorităţi şi organizatori, testul real începe după încheierea competiţiei, când infrastructura trebuie întreţinută, cheltuielile trebuie acoperite, iar beneficiile promise trebuie comparate cu rezultatele efectiv obţinute.