Modelul de creştere: trebuie evitată o confuzie

Daniel Dăianu, preşedintele Consiliului Fiscal

La ultima reuniune a AAFB (Asociaţia Analiştilor Financiar-Bancari) din iunie a.c. s-a vorbit despre epuizarea modelului de creştere din România. Şi s-au adus argumente relevante. Ultimul raport anual al BNR are o secţiune interesantă privind competitivitatea, decalajele tehnologice cu care se confruntă economia noastră, implicaţii ale AI (inteligenţei artificiale) care le pot accentua. Asemenea dezbateri au loc nu numai în România.

Discuţia privind modelul de dezvoltare nu trebuie să înlesnească o confuzie privind sursa principală a dificultăţilor macroeconomice ale României. Nici nu se poate rezuma la raportul investiţie-economisire. În plus, trebuie să considere mediul internaţional, cu fragmentare, conflicte comerciale, riscuri pentru stabilitatea sistemului financiar internaţional pe fondul unui nou val de dereglementare, al expansiunii actorilor non-bancari şi activelor crypto, impactul AI.

• Întrebări privind creşterea economică viitoare privesc şi ţări dezvoltate

Întrebări privind surmontarea decalajelor de dezvoltare au o istorie veche; ele au însoţit episoade de succes şi de stagnare sau regres în economia contemporană. Unele economii emergente au reuşit „străpungeri”, depăşind „capcana venitului mediu” (middle income trap) prin rate de investire şi de economisire internă remarcabile - mai ales ţări din Asia au excelat, cu China şi Coreea de Sud fiind exemplele poate cele mai notorii. Alte economii emergente au avut evoluţii sinuoase, manifestând vulnerabilităţi majore. Nu întâmplător, despre „dependenţa de cale” (path dependency), dependenţă şi piedici structurale, se discută de mult timp în ţări latino-americane. În fapt, din totdeauna a existat o relaţie centru-periferie în economia globală, cu asimetrii mai mari sau mai mici. Cu câţiva ani în urmă, Davide Furceri de la FMI a făcut la Bucureşti o prezentare privind dificultăţile economiilor emergente în a depăşi capcana venitului mediu, accent fiind pus pe acumulare/investiţii şi calitatea instituţiilor, distribuţia veniturilor. Este de amintit că dinamica economică poate fi explicată în mod analitic prin acumulare de capital şi câştiguri de productivitate. Dar ceea ce este numit rezidualul lui Solow într-o funcţie de producţie are o porţiune greu de desluşit, cum remarca Elhanan Helpman (The Mistery of Economic Growth, 2004). Pe acest fir, apar ca explicaţii calitatea instituţiilor şi capacitatea de inovare, în logica teoriei endogene a creşterii economice promovate de Paul Romer, Phillipe Aghion, Peter Howitt - toţi laureaţi ai Premiului Nobel pentru economie.

Globalizarea încurajată de instituţiile financiare internaţionale după Al Doilea Război Mondial a început să arate în timp părţi mai puţin bune, în condiţiile în care a favorizat crize financiare. Dar ce a pus pe gânduri lideri din ţările dezvoltate a fost un proces de dezindustrializare în Vest, simultan cu dezvoltarea economică extraordinară a Chinei şi a altor economii emergente, care a schimbat balanţa de putere industrială şi tehnologică în lume. Ţări asiatice au dovedit că pot crea „avantaje competitive” (a fi deosebite de avantaje comparative de genul forţă de muncă ieftină sau resurse naturale abundente) prin „politici active” (politici industriale). De aici s-au născut voci care cereau măsuri protecţioniste, strategii industriale în SUA şi în Europa (ex: Raportul Draghi).

Şi în UE există o relaţie centru-periferie, desi procese de convergenţă au fost intense în ţările din centrul şi estul Europei care au aderat după anul 2004; aceste ţări au fost ajutate de fonduri structurale şi de coeziune, ce sunt o recunoaştere a nevoii ca într-o piaţă unică să se ţină cont de decalaje de dezvoltare. Uniunea este o variantă europeană a globalizării, dar cu trăsături aparte legate de instituţii şi reglementări comune, fluxuri financiare, o bancă centrală comună, etc.

Polonia şi Cehia, mai ales, nu mai pot fi catalogate ca fiind economii emergente. Nu aiurea Polonia face parte din nucleul de 6 ţări care îşi propun să impulsioneze procese de integrare în Uniune. Există varietate mare între statele din UE; sunt ţări cu populaţie mare şi economii mai puternice, altele mai mici. Şi ca dezvoltare tehnologică diferenţele sunt mari. Între ţările mici, Estonia este fruntaşă prin nivelul de digitalizare înalt şi atenţia pe care o acordă educaţiei. UE în ansamblu are un dezavantaj competitiv din cauza costului energiei, care este de câteva ori mai mare decât în SUA şi China; iar recurgerea la LNG (gaz natural lichefiat) este o opţiune neconvenabilă, fiindcă este mult mai costisitor decât alte resurse.

• AI: un dezavantaj competitiv pentru UE

Problema modelului de creştere/dezvoltare se discută intens în UE, în contextul inferiorităţii pe care o are faţă de SUA şi China în domeniul tehnologiilor de vârf, al utilizării AI, cu beneficii mari, dar şi pericole pe care această nouă revoluţie industrială le aduce. Dincolo de riscurile sistemice şi marile incertitudini pe care AI le implică (examinate şi la Sintra, la recenta reuniune a bancherilor centrali, unde Fed şi BCE au semnalat renunţarea la „forward guidance” ca modalitate de comunicare în politica monetară), este greu de tăgăduit că SUA şi China au avans mare faţă de UE în utilizarea noilor tehnologii, că au ecosisteme mai performante; aceste avantaje se explică prin pieţe foarte mari organic integrate şi existenţa unor companii gigant, care pot asuma investiţii uriaşe.

Dezvoltarea AI reclamă resurse enorme, ceea ar putea duce la o penurie relativă a capitalului la scară globală (un efect de evictiune/crowding out global), la creşterea ratei naturale de dobândă în economia globală, ceea ce poate accentua inegalităţi, apariţia de noi „haves” şi „have nots” la nivel de firme şi state naţionale, noi crize de datorie suverană. În condiţiile în care rata de creştere a PIB-ului nominal (g) ar fi inferioară costului împrumuturilor (i), o criză a datoriilor devine mai probabilă. Evident că şi România ar fi afectată de mişcarea ratei naturale pe plan mondial, de condiţii financare mai nefavorabile.

Cred ca Phillipe Aghion vine cu explicaţii pertinente privind decalajul dintre UE vs. SUA şi China în utilizarea de AI - în contrast cu Olivier Blachard şi Paul Krugman. Morala ar fi că UE are nevoie de integrare mai profundă pentru a putea concura cu SUA şi China. Sunt de judecat aici provocările economice, tehnologice, geopolitice/geoeconomice, de securitate. Nu poţi vorbi despre autonomie tehnologică ca şi de securitate dacă pierzi în competiţia tehnologică. Nu ar fi vorba numai de problema banilor, ci şi de „ecosistem”, angrenajul instituţional şi de organizare a pieţelor, politici industriale şi de reglementare, care permit progres tehnologic intens. Este o ironie că mulţi bani europeni (economisire) sunt plasaţi în SUA - ceea ce a notat şi Raportul Draghi.

• Nu modelul de creştere este vinovat pentru dezechilibre în cazul României, ci erori de politici macroeconomice şi calitatea (slăbiciunea) instituţiilor

Întrebări pe care le pun economişti din România se înscriu într-un registru larg de preocupări în Europa, care privesc relaţii în interiorul UE şi între aceasta şi restul lumii).

Costul energiei, crescut mult după invadarea Ucrainei, priveşte toată economia europeană, iar piaţa unică a energiei functionează defectuos. Plasarea în lanţuri de producţie şi aprovizionare preocupă numeroase economii europene. Dar niciuna, în UE, nu se confruntă cu deficite bugetare şi de cont curent atât de mari ca România.

Dezechilibrele macro ale României sunt rezultatul unor politici macroeconomice prost croite; politici fiscal-bugetare imprudente au condus la deficite bugetare excesive. Această afirmaţie nu ignoră convergenţa economică intensă înregistrată în ultimele două decenii (cu venit/loc la paritatea puterii de cumpărare crescând de peste 3 ori în raport cu media din UE). A avut loc însă o dezvoltare dezordonată, cu inegalităţi mari între regiuni (evoluţie poate inevitabilă în condiţiile date), cu pierdere masivă de capital uman (prin emigraţie, şi aceasta inevitabilă, date fiind diferenţialele de venituri şi de dezvoltare). Iar modelul de creştere economică nu se rezumă la raportul între investiţie şi economisire.

Nu un model de creştere economică defectuos explică in principal deficitele bugetare mari din ultimul deceniu (în 2024 de peste 9% din PIB, când creşterea PIB a fost sub 1%!), ci politici expansioniste şi neglijarea necesităţii acute de a avea venituri fiscale superioare prin combaterea evaziunii fiscale şi a optimizarilor fiscale - venituri fiscale, inclusiv contribuţii, de 27-28% din PIB, faţă de media de 40% în UE.

O economie se poate dezvolta cu deficite rezonabile, cu o datorie publică sustenabilă. La noi s-a dorit arderea etapelor şi, în plus, s-au practicat politici populiste. Iar acum ne confruntăm cu nevoia acută de a opera o corecţie fiscal-bugetară de amploare, ce are costuri economice şi sociale majore. Avem şi slăbiciuni instituţionale flagrante, corupţie extinsă, o problemă mare de încredere a cetăţenilor în stat.

Este bine că se meditează asupra modelului de creştere, ce să facem în viitor. Dar nu trebuie să aşteptăm realizarea unui nou model de crestere/dezvoltare pentru a continua corecţia bugetară. Această corecţie este o necesitate absolută pentru a nu pierde controlul asupra datoriei publice. După analize ale Consiliului Fiscal, dacă ajustarea fiscal-bugetară nu ar continua după 2026, datoria publică ar rămâne pe o traiectorie nesustenabilă, depăşind 80% din PIB în 2034. Traiectoria ascendentă a datoriei publice este reflectată şi în deteriorarea necesarului brut de finanţare (suma dintre „rostogolirea” datoriei şi finanţarea deficitului). Necesarul de finanţare ar urca de la circa 15% din PIB în 2026, la aproximativ 20% din PIB în 2034, sporind substanţial riscurile de refinanţare. Măsurile de consolidare, adoptate până în prezent, atenuează creşterea datoriei publice. Dar nu sunt suficiente pentru a o stabiliza.

Există oboseală în societate şi nemulţumire după doi ani de îngheţare a salariilor bugetarilor şi a pensiilor (ce fuseseră totuşi crescute mult înainte de 2025). De aceea, consolidarea bugetară ar putea include în 2027 o indexare prudentă a pensiilor, ce ar putea fi realizată în raport cu rata inflaţiei anticipate din acel an - pentru a nu devia traiectoria de control a cheltuielilor publice. Pentru protecţia cetăţenilor vulnerabili, este bine că se prelungeşte limitarea adaosului la alimente de bază în 2026. O colectare mult mai bună a veniturilor fiscale ar uşura enorm corecţia bugetară în anii ce vin.

O reducere de taxe şi impozite în 2027, după cum gândesc unii lideri politici, ar fi o eroare monumentală; ar transmite un semnal deplorabil celor care ne finanţează. Iar să crezi că se poate compensa o inversare de măsuri fiscale prin privatizări este un raţionament eronat; operează efectul de semnal menţionat şi chestiunea timpului, întrucât privatizări nu se fac bătând din palme. Totodată, pierderi de venituri permanente nu pot fi compensate de venituri temporare. Entităţi de stat de importanţă strategică nu trebuie să fie privatizate. Ceea ce nu înseamnă că nu pot avea loc restructurări şi ameliorare de guvernanţă corporativă, listări parţiale la bursă. În SUA şi Europa are loc o revenire a politicilor industriale, care nu ţine de ideologie, ci de imperative industriale şi de securitate/geopolitică.

Corecţia bugetară poate fi sprijinită mult de absorbţia fondurilor europene din PNRR şi cele structurale şi de coeziune. Programul SAFE poate înlocui parţial PNRR, dar el înseamnă împrumuturi (chiar dacă ieftine). Acest program va stimula economia naţională în mod simţitor dacă multe din finanţări vor fi utilizate de industria autohtonă.

Este bine că vom intra în OCDE, dar aceasta nu va aduce miracole.

• Problema economiei duale

Un aspect ce pare subestimat în discuţia despre modelul de creştere economică este relaţia între capitalul autohton şi cel internaţional. România are o economie duală. Şi nu este vorba atât de discrepanţe între rural şi urban pe multiple planuri (care au favorizat emigrarea), ci de posibilitatea de a practica politici industriale. Dacă admitem că avem nevoie de o politică industrială, trebuie să considerăm cel puţin două aspecte: a) companii mari, ce domină sectoare economice din România, au strategii internaţionale. Altfel spus, este greu să le influenţezi deciziile; dacă, de pildă, vor să închidă porţile în România, nu prea ai ce să faci daca nu ai mijloace (ex: situaţia şantierului naval din Mangalia, sau uzina siderugică din Galaţi, etc); b) o politică industrială are nevoie de resurse, iar România este în mare impas din acest punct de vedere, din cauza deficitelor. Şi nu putem rămâne cu deficitul bugetar la cca. 6% din PIB; trebuie să ne ducem către 3%, să realizăm surplus primar, dat fiind că dobânzile la datoria publică vor depăşi curând 3% din PIB. Trebuie, deci, să folosim noul cadru financiar multianual ale UE (2028-2034) pentru deziderate de politică industrială. Există şi cerinţe privind capacitatea de apărare, ce complică ajustarea deficitului bugetar.

Capitalul autohton trebuie să fie mai viguros, să fie implicat alături de capitalul străin în ramuri şi sectoare unde se realizează valoare adăugată mai înaltă; să iasă, dacă pot, şi în afara graniţelor - aşa cum fac firme din Polonia, Ungaria, Cehia. Dar aceasta este o perspectivă nu imediată.

Există un număr foarte mare de companii, mai ales mici şi mijlocii, care nu sunt bancabile, nu folosesc credit bancar.

Trebuie să fim mult mai preocupaţi de eficienţa investiţiilor publice, să avem prioritizare, să nu avem fronturi largi de lucrări pe care nu le putem finanţa (cum s-a întâmplat cu PNRR). Banca de Investiţii şi Dezvoltare trebuie să promoveze parteneriate public-private. Gradul de participare pe piaţa muncii trebuie să crească. Este nevoie de o politica agricola mai buna. Sa avem relatii economice externe mai diversificate, cu parteneri din afara UE.

În condiţiile necesităţii absolute de consolidare bugetară, bugetul public ar suporta cu mare dificultate cheltuieli militare anuale de 3,5% din PIB (nivelul în 2026 este de cca. 2,3% din PIB), 4 ca să nu mai vorbim de 5% din PIB, chiar dacă într-o perspectivă mai îndepărtată; sunt necesare diminuări de alte cheltuieli publice şi crescute venituri fiscale şi nefiscale.

Bugetul sărac al României alocă nu destul pentru educaţie, iar banii pentru cercetare şi dezvoltare (R&D) sunt aproape nesemnificativi. În aceste condiţii, nu prea se poate aspira la ieşirea dintr-o stare de dependenţă structurală de economiile europene avansate.

• În concluzie

Nu trebuie să inducem o confuzie explicând dezechilibrele macroeconomice prin funcţionarea unui model de creştere defectuos. Aceste dezechilibre sunt cauzate in pricipal de erori de politică macroeconomică, deşi unii ar susţine că „wage led growth” explică creşterea economică nesustenabilă. Instituţii slabe sunt şi ele o cauză.

Slăbiciuni structurale pot fi atenuate în timp; unele nu vor putea fi surmontate, fiind legate de probleme ale economiei europene şi de balanţa de putere în interiorul UE.

Este greu de crezut că România ar putea deveni o „Norvegie a Mării Negre” (prin exploatarea de ţiţei şi gaz natural), să extragă o rentă considerabilă din această exploatare care să alimenteze bugetul public. Aceste resurse ne pot însă ajuta în perioada de tranziţie, deoarece România are de continuat desprinderea treptată de resurse fosile.

Chestiunea demografică şi îmbătrânirea populaţiei reprezintă o constrângere majoră, ce priveşte toate statele UE.

Viitorul economic al României este legat de cel al UE; un alt model de creştere economică este condiţionat de politici publice la nivel national şi al UE, de investiţii publice şi private.

Aderarea la Zona Euro, nu poate avea loc cât timp avem deficite mari. Nu este suficient să declari că vrei, ci trebuie să poţi.

Capcana deficitelor mari este mai periculoasă decât capcana venitului mediu.