Punctul de revenire

De cinci luni de zile România pare că revine, după fiecare vot de respingere a guvernului sau eşec al nominalizării pentru funcţia de prim-ministru, la situaţia anterioară. Fiecare vot de învestitură pare un punct de revenire: de fiecare dată când negocierea pentru formarea unei majorităţi eşuează, pentru că niciunul dintre actorii scenetei politice nu cedează, pare că ne întoarcem la punctul de pornire. Pare, dar nu este chiar aşa! Este la fel ca la o negociere între vecini care trebuie să se pună de acord asupra unei reparaţii la bloc. Dacă nu se înţeleg, rămâne totul ca înainte, doar că la fiecare ploaie acoperişul curge. Pentru cei ce locuiesc la primul etaj nu este o problemă vitală, aşa că nu se grăbesc să cedeze şi negociază pentru a obţine o reducere a costurilor. În schimb, cei care locuiesc la ultimul etaj au nevoie ca reparaţia să se facă urgent. Dar cine stă la ultimul etaj în sistemul politic românesc? Cu siguranţă nu stă niciun partid, ci alegătorii, iar faptul că acoperişul n-a fost reparat de cinci luni îi lasă în bătaia vântului şi-a ploii şi până la urmă poate distruge întreaga construcţie.

Se pare că niciunul dintre actorii politici şi instituţionali autohtoni nu resimte însă urgenţa rezolvării crizei. În cazul de faţă, pentru guvernul demis condus de Ilie Bolojan, care continuă să rămână în funcţie cu fiecare vot de învestitură eşuat, situaţia este tolerabilă. Nici pentru partide asta nu pare a fi o problemă, aşa că n-au niciun motiv să accepte vreun compromis. Pentru PNL este, sau oricum era văzută până de curând, ca o trambulină, pentru USR ca o platformă de presiune spre anticipate, iar pentru PSD costul rămâne suportabil cât timp nu are de împărţit răspunderea guvernării. Pentru AUR şi celelalte partide extremiste este un rezervor de voturi, iar pentru UDMR dovada vie a importanţei sale, pentru că retragerea sprijinului său a dus şi la abandonul lui Eugen Tomac şi eşecul la vot al lui Adrian Veştea. Între timp, preşedintele conservă o poziţie pe care în condiţii normale n-o are, de a conduce negocierile, care îi pot permite să modeleze sistemul.

Dar acest blocaj este mai periculos decât precedentele. Pe de o parte, pentru că în final va conta cine va reuşi să impună teza prin care va fi interpretată această criză. Preşedintele o prezintă ca eşec al Parlamentului, PNL ca dovadă a caracterului demiurgic al premierului în jurul căruia construieşte condiţiile pentru evacuarea instituţională a preşedintelui, USR ca argument pentru justificarea rupturii cu preşedintele şi a anticipatelor, PSD ca o confirmare a rolului său în formarea majorităţilor. Extrema dreaptă, exclusă explicit de la guvernare, are cel mai coerent discurs, pentru că blocajul confirmă teza că „sistemul” nu mai funcţionează. Pe de altă parte, acum se joacă trecerea de la o criză guvernamentală spre o criză de regim, iar a patra nominalizare contează mai ales ca bătălie pentru a da un sens instituţional acestui aparent blocaj politic.

Constituţia din 1991 a construit un semiprezidenţialism în care preşedintele nu guvernează, dar rămâne în centrul sistemului şi-şi întăreşte poziţia ori de câte ori partidele nu pot forma o majoritate. Fiecare criză de guvern a consolidat acest traseu, de la prima moţiune de cenzură reuşită din octombrie 2009 trecând prin numirea guvernului Cioloş din 2015 până la seria actuală. A patra nominalizare nu e o anomalie, ci un moment de consolidare a poziţiei de dominaţie, în care Cotrocenii preiau rolul de formator pe care partidele l-au irosit.

Numai că o asemenea dominaţie are o bază fragilă. Preşedintele câştigă teren nu pentru că propune ceva, ci pentru că partidele nu pot să găsească numitorul comun, iar puterea obţinută astfel durează doar cât blocajul. Dacă şi a patra nominalizare eşuează, va trebui să aleagă între dizolvarea Parlamentului, o variantă de care ar profita extrema dreaptă, şi o nouă nominalizare, care i-ar confirma acesteia teza că sistemul nu mai funcţionează. De aceea nu ne întoarcem, de fapt, la punctul de pornire. Cu fiecare vot ratat ne apropiem de momentul în care locatarii de la ultimul etaj vor ajunge la concluzia că problema nu e acoperişul, ci blocul.