Când agricultura nu mai e loterie

„Agricultura e loterie, dom'le!”. Era laitmotivul primilor ani de după 1990, când începuse retrocedarea pământurilor şi primele întreprinderi agricole, ceva mai mari decât grădina din curte, începeau să apară. Până atunci, nimeni nu vorbea despre loterie. Agricultura era planificată, structura culturilor era hotărâtă la centru, propusă de preşedinţii de CAP/directorii de IAS şi aprobată de instructorii de partid din teritoriu. Iar recoltele... erau raportate tot de ei.

Continuând tradiţia începută cu ceva ani înainte de 1990, mătcaşii - legumicultorii din bazinul Matca-Corod, judeţul Galaţi - după ce îşi făcuseră mâna cu pepeni, roşii şi castraveţi, pe care îi cărau prin toată ţara cu ARO-urile încărcate până la refuz, au trecut rapid la dezvoltarea solariilor şi a culturilor legumicole în câmp. Îi găseai peste tot. O glumă de iarmaroc spunea că până şi Neil Armstrong ar fi dat de ei pe Lună.

Cultura mare nu prezenta interes. La legume însă era cu totul altceva. Producţiile la hectar erau mari, iar variaţiile de preţ puteau transforma un sezon obişnuit într-unul excepţional. Dacă nimereai momentul şi reuşeai să valorifici producţia printr-un ILF o cantină sau prin reţeaua magazinelor de stat, puteai scoate bani frumoşi aproape peste noapte. Sigur, mai rămânea o loterie: să şi încasezi banii. Dar asta era deja o altă poveste.

Nu a rămas doar o poveste din Matca. Mai devreme sau mai târziu, astfel de mici afaceri agricole au început să apară prin toată ţara. Suprafeţele erau reduse, investiţiile erau pe măsura posibilităţilor, iar producţia putea fi estimată în limite rezonabile.

Ce nu putea estima nimeni era preţul.

Planul de stat dispăruse. Direcţiile agricole mai existau, se raportau în continuare suprafeţele cultivate şi recoltele, dar nu mai hotărau nimic. Statul nu mai spunea nimănui ce şi cât să cultive. Fiecare punea ce îl tăia capul. Sau, mai exact, ce auzise că se vânduse bine în anul precedent. Dacă într-un an fusese penurie de ceapă şi cartofii, fiind producţie mare, se vânduseră prost, în anul următor nu mai găseai cartofi, dar aveai ceapă pentru tocăniţe până la sfârşitul deceniului. Dacă ceapa ar fi rezistat mai mult de un an.

Aşa arăta agricultura românească în primii ani de economie de piaţă. Toţi alergau după succesul anului trecut, iar Piaţa îi pedepsea de multe ori.

Poate că de aici s-a născut şi convingerea că agricultura este o loterie. Şi, privind dimensiunea afacerilor de atunci, nici nu era o idee chiar atât de greşită.

• De la U650 la combine de jumătate de milion de euro. Şi dureri de cap

Între timp însă nu doar agricultura s-a schimbat.

S-a schimbat miza.

În locul celor câteva hectare au apărut exploataţii de sute sau chiar mii de hectare. În locul economiilor strânse în familie au apărut creditele bancare şi leasingurile. U650-ul şi 445-ul au rămas, pentru mulţi, doar o amintire. În curţile fermelor au intrat tractoare şi combine de sute de mii de euro, iar o campanie agricolă poate însemna astăzi investiţii de milioane de lei făcute cu multe luni înainte de recoltare.

În urmă cu treizeci de ani, un an prost însemna, de cele mai multe ori, că strângeai cureaua şi încercai din nou sezonul următor. Astăzi, un an prost poate însemna că banca intră în fibrilaţie şi îţi măreşte costul creditului. Furnizorii încep să nu mai accepte termene lungi de plată şi te fugăresc cu biletele la ordin avalizate. Investiţiile se amână, utilajele rămân în curtea dealerului, iar ceea ce părea o simplă fluctuaţie de preţ se poate transforma într-o problemă de supravieţuire a afacerii.

Agricultura modernă produce mai mult ca niciodată, foloseşte genetică, utilaje şi tehnologii la care nici nu visam în anii "90, dar continuă să lase cea mai importantă variabilă la voia întâmplării: preţul.

Loteria era acceptabilă atunci, pentru că miza era mică. Iar când vorbim de cultura mare, miza este prea importantă pentru a mai juca la noroc.

Preţul nu trebuie ghicit. El trebuie gestionat.

• Cum?

Preţul se stabileşte, de cele mai multe ori, în momentul vânzării. Iar vânzarea este dictată, de regulă, de presiunea financiară. Dacă piaţa este sus, câştigi. Dacă este jos, încerci să limitezi paguba şi speri într-un sezon mai bun.

Există, desigur, şi contracte încheiate din timp cu traderii. Unele la preţ fix, altele raportate la cotaţia MATIF minus o marjă negociată. Deşi par o soluţie solidă, în multe cazuri fermierul rămâne expus evoluţiei cotaţiei bursiere până în momentul fixării preţului. Traderul, în schimb, are posibilitatea să-şi acopere această expunere prin operaţiuni de hedging.

Şi atunci apare întrebarea firească.

Dacă traderul îşi poate proteja preţul, de ce n-ar putea s-o facă şi fermierul?

Poate!

• Cum vinzi fără să vinzi

Să presupunem că este luna martie şi grâul este încă pe câmp. La Bursă, contractul pentru recolta din septembrie se tranzacţionează la 210 euro pe tonă. Îţi faci socoteala şi constaţi că, la acest preţ, îţi acoperi cheltuielile, îţi plăteşti creditele şi obţii profitul pe care ţi l-ai propus. Iei o poziţie de vânzare. Nu vinzi grâul, că abia e bine înfrăţit. Îţi protejezi însă preţul.

Dacă în septembrie piaţa cade la 180 de euro pe tonă, vei încasa mai puţin din vânzarea recoltei, dar diferenţa o vei recupera din poziţia deschisă în bursă. Dacă piaţa urcă la 240 de euro, vei încasa mai mult pe marfa fizică, iar poziţia din bursă va genera o pierdere similară.

Important este că ai eliminat surpriza. Încă din martie ştiai la ce nivel îţi construieşti bugetul şi dacă afacerea ta rămâne profitabilă.

Acesta este rolul contractului futures: nu să-ţi aducă cel mai mare preţ din piaţă, ci să împiedice ca un preţ prost să-ţi pună afacerea în pericol.

• Opţiunile - o poliţă de asigurare pentru preţ

Există însă o întrebare firească.

„Şi dacă piaţa urcă?”

Pentru asta există opţiunile.

Să presupunem că 210 euro pe tonă de grâu pare un preţ bun. Ai vrea să fii protejat dacă piaţa scade sub acest nivel, dar, în acelaşi timp, nu vrei să renunţi la şansa de a beneficia dacă, până la recoltă, grâul ajunge la 240 sau chiar 250 de euro pe tonă.

Plăteşti o primă, exact ca la o poliţă de asigurare, iar în schimb îţi cumperi dreptul de a vinde la preţul minim pe care ţi l-ai propus, fără să fii şi obligat să o faci.

Dacă piaţa scade, eşti protejat şi vinzi la 210 euro.

Dacă piaţa urcă la 240 sau 250 de euro, îţi vinzi liniştit recolta la noul preţ, mai bun. Singurul cost rămas este prima plătită pentru această protecţie.

Pe scurt, dacă un contract futures îţi fixează preţul, o opţiune îţi garantează doar un preţ minim, lăsându-ţi deschisă posibilitatea de a câştiga dacă piaţa evoluează în favoarea ta.

• De la teorie la practică. Costul dureros al marjei

Sigur, toate acestea sună simplu pe hârtie. În practică, lucrurile sunt mai complicate.

Un contract futures presupune garanţii financiare şi decontări zilnice. În funcţie de condiţiile din piaţă şi de volatilitate, marja poate ajunge la ordinul a 10-20% din valoarea contractului. Problema nu este însă valoarea marjei în sine, ci faptul că ea trebuie constituită imediat şi poate fi suplimentată pe parcurs, dacă piaţa evoluează nefavorabil. Cu alte cuvinte, fermierul are nevoie de lichidităţi exact în perioada în care cea mai mare parte a capitalului său este deja investită în cultură. Dacă piaţa urcă după ce ţi-ai protejat preţul, poziţia din bursă poate genera pierderi temporare, chiar dacă ele vor fi compensate ulterior de preţul mai mare obţinut la vânzarea recoltei. Obligatoriu este ca acei bani să fie depuşi atunci, nu peste câteva luni, când încasezi marfa.

Tocmai de aceea, în marile pieţe agricole, hedgingul nu este lăsat exclusiv în seama fermierului. Nu e treaba lui să stea cu ochii pe ecrane, în grafice şi să dea în taste. În jurul lui funcţionează o întreagă infrastructură - bănci, brokeri, asigurători şi traderi - care transformă un instrument financiar sofisticat într-un serviciu accesibil.

Exact aici ar trebui să ajungem şi noi.

Nu este suficient să avem o Contraparte Centrală şi instrumente derivate tranzacţionate la Bursa de Valori Bucureşti. Adevărata miză este integrarea lor în finanţarea agriculturii şi în managementul riscului de preţ. Un credit pentru capitalul de lucru ar putea veni împreună cu o soluţie de hedging. O cooperativă ar putea negocia protecţia preţului pentru toţi membrii săi. Un trader sau un furnizor de inputuri ar putea oferi, pe lângă marfă şi finanţare, şi managementul riscului de preţ.

Statul nu trebuie să stabilească preţul cerealelor şi nici să garanteze profitul fermierilor. Dar poate crea cadrul prin care aceştia să aibă acces la instrumentele moderne de management al riscului. Aşa cum sprijină investiţiile în irigaţii, utilaje sau depozitare, poate sprijini şi infrastructura financiară care transformă agricultura dintr-o activitate dependentă de noroc într-o afacere gestionată profesionist.

Abia atunci hedgingul va înceta să mai fie un concept rezervat specialiştilor şi va deveni ceea ce este în toate marile pieţe agricole: un instrument obişnuit de administrare a unei afaceri.

Agricultura nu va înceta niciodată să depindă de vreme.

Dar poate înceta să mai depindă de noroc.

Şi atunci vom putea spune că agricultura a încetat, în sfârşit, să mai fie o loterie.