English
Joseph Anthony Tainter, desigur, despre el este vorba. Una dintre vocile marcante ale teoriei sociale, mai apropiată de timpurile de azi, decît de cele în care a scris una dintre cele mai importante contribuţii la înţelegerea dinamicii civilizaţionale: Colapsul Societăţilor Complexe, 1988. O ”piesă” care completează galeria deloc săracă a celor care, cu puterea minţii, au încercat să descifreze, mult înainte de materializarea istorică, declinul şi, în cele din urmă, sfîrşitul a ceea ce numim, încă, civilizaţia occidentală: Oscar Spengler, ”Declinul Vestului”, Friedrich Nietzsche, ”Amurgul zeilor” sau mai aproape de noi F. Fukuyama, ”Sfîrşitul istoriei şi ultimul om”, ca să dăm doar cîteva exemple. Spre deosebire de toate contribuţiile anterioare care descriu, analizează sau previzionează un proces de decădere, de erodare a fundamentelor şi ulterior de inevitabilă prăbuşire societală, Tainter propune o perspectivă radical diferită. Civilizaţiile îşi găsesc sfîrşitul datorită unui proces de creştere a complexităţii. Pentru a rezolva problemele din ce în ce mai multe şi mai dificile, rezultate în procesul dezvoltării, societăţile adaugă neîntrerupt bucle şi circuite noi de complexitate structurală. Instituţii, reguli, oameni, resurse materiale şi de timp. Fiecare dintre soluţii, însă, vine cu un cost. Această cursă între problemele şi soluţiile care adaugă complexitate, respectiv cresc masiv costurile întreţinerii şi utilizării ”agregatelor complexităţii” atinge inevitabil un punct în care valoarea marginală a soluţiilor este net mai mică decît mărimea costurilor de creare, întreţinere şi utilizare a maşinăriei. Dincolo de acest moment, societăţile pur şi simplu renunţă la complexităţi, apelează la soluţii rudimentare, se destructurează şi dispar sau încep un alt ciclu civilizaţional, pe alte fundamente economice, culturale, politice, spirituale.
Şi acum, despre eroarea lui Tainter, aşa cum v-am promis. Una care ne interesează nu pentru a-i putea arunca teoria la coşul de gunoi, simbolic desigur, ori pentru a ne împăuna prosteşte cu merite imaginare, ci pentru a înţelege mai bine complexitatea mecanismelor care, în loc de dezvoltare socială, generează destructurare şi, eventul, colapsul societal. Sursa erorii care ne interesează se află în teritoriul definirii şi înţelegerii a ceea ce reprezintă ”probleme” respectiv ”soluţii” în materie socială. Spre exemplu, Tainter identifică cu uşurinţă în istoria Imperiului Roman o problemă majoră creată de presiunea militară crescîndă la graniţele imperiului. Soluţia raţională: creşterea armatei imperiale. Ceea ce este un fapt istoric confirmat dincolo de orice îndoială. De aici, costuri sociale de toate felurile, tot mai mari. Creşterea administraţiei imperiale este şi ea, în analiza lui Tainter, o soluţie la problemele create de creşterea gradului de complexitate a structurilor sociale, la rîndul lor puse în mişcare de dezvoltarea urbană, de soluţia controlului politic şi militar de la centru spre periferie, de apariţia şi dezvoltarea unei întregi ”economii urbane” etc. Toate acestea se ”regăsesc” în ultimă instanţă, în costuri. Iar costurile sunt acoperite, la Roma vremilor respective, ca şi în vremurile noastre, de altfel, prin devalorizarea monetară şi prin creşterea sarcinii de impozitare a celor care au cele mai puţine resurse. Sau, prin noi cuceriri, adică spolieri sistematice ale altor societăţi. Dacă nu se mai poate, atunci prin creşterea numerică masivă a birocraţiei politice şi administrative, prin creşterea aparatului de represiune şi ordine internă şi, de fiecare dată, a costurilor care trebuie suportate din taxe. Cînd această povară, creată de cercul vicios al falselor soluţii care creează mai multe probleme complicate decît rezolvă, nu a mai putut fi dusă, atunci a început hemoragia cea mai ruinătoare pentru Roma. Hemoragia de populaţie. Migraţia de sărăcie. Vă sună cunoscut!!! E plină istoria Europei şi, desigur, a României de efectele şi consecinţele acestui proces, dacă este să ne referim fie şi numai la perioada de după 1989.
Aici este momentul să punem întrebarea cheie: dar dacă soluţiile adoptate de societate romană şi, după modelul ei, de nenumărate alte societăţi care i-au urmat în istorie, inclusiv şi mai ales cea de azi, din miezul şi din periferia civilizaţiei occidentale, sunt de fapt nu soluţii, ci doar false soluţii? Sau, dacă doriţi, soluţii parţial sau complet neadecvate problemei şi mai ales, intereselor de ansamblu ale dezvoltării societăţii respective? De ce presiunea militară la graniţele imperiului trebuia ”rezolvată” prin creşterea forţei militare a Romei? De ce nu printr-o restructurare a imperiului? De ce nu prin negocierea unui alt modus viviendi cu ”agresivii vecini de la graniţe”? De ce nu renunţarea la modelul imperial în favoarea unuia care să permită nu doar supravieţuirea Romei, în continuare, ci şi dezvoltarea ei socială la un alt nivel de complexitate, bazat însă pe alte soluţii decît mărirea armatei funcţionarilor de stat, a armatei propriu-zise, creşterea neîntreruptă şi nemăsurată a inflaţiei? De ce nu pe oprirea mecanismelor economice, juridice şi sociale care împingeau 90% din avuţia socială spre cei circa 10% ”care au” şi lărgesc drastic aria sărăciei celor 90% ”care nu au”? Atunci, ca şi acum!
Fenomenul acesta al falselor soluţii şi mai ales consecinţele sociale dramatice care decurg din înşiruirea în cascadă a răspunsurilor neadecvate funcţional, formulate de politică la probleme din ce în ce mai complexe şi mai stringente ale societăţii este ceea ce alimentează ”motoarele” degradării, destructurării şi în ultimă instanţă ale colapsului social. Iar, România, o spun cu cel mai adînc şi sincer regret, este ”un caz clinic şcoală”. La noi, creşterea birocraţiei de stat nu are nici o legătură cu complexitatea socială. Este doar una dintre pseudo-soluţiile expeditive aplicate pentru problema, altfel reală, a reducerii capacităţii de absorbţie a forţei de muncă în arii productive, de la cele industriale, la cele agricole şi de la cele comerciale, la cele producătoare de cultură. În fapt, o lume a şomerilor potenţiali refugiată în clădirile şi birourile tot mai încăpătoare ale unei administraţii din ce în ce mai puţin eficiente, din ce în ce mai aberante şi opresive, în ”cazărmile” unor instituţii de putere care, în realitate, nu pot apăra nici o putere de propriile ei slăbiciuni şi, în bună măsură, nici de mecanismele de control ale centrelor externe de influenţă. Statul şi birocraţia sa au devenit, în România, nu rezolvatori de probleme sociale, ci unul dintre cele mai active centre de agravare a problemelor existente şi de creare a unor noi probleme sociale încă şi mai complexe. În România, creşterea ”complexităţii” este în cel mai bun caz o iluzie. În esenţă, o minciună întreţinută pe costuri uriaşe de cei ce au nevoie de maşinăria statului pentru a-şi ”eterniza” poziţiile în sistemul guvernării şi privilegiile care decurg din ele. Nu chiar ultimul dintre acestea, cel de a avea acces nelimitat la resursele statului şi de a avea puterea să le distribuie după bunul plac şi după regula lui ”Matei”: celor ce au încă şi mai mult, celor care nu au nici pe cît de puţin aveau înainte.
Societăţile de periferie se distrug nu prin creşterea complexităţii, cum crede Tainter, ci, pe de o parte, prin hemoragii masive de resurse sociale, impuse sistemic, iar pe de altă parte prin autofagie. Prin retezarea de la rădăcină a oricăror încercări de creare şi selecţie a unor ”elite organice” capabile să schimbe modelele societale detrimentale impuse, în intereseul dezvoltării sociale autentice şi benefice întregii societăţi, nu doar centrelor de concentrare a puterii oligarhice. Prin distrugerea modelelor sociale care potenţează creativitatea şi promovarea celor care folosesc doar ”spectacolul”, ”distracţia de gang”, ”imitaţia tîmpă”, ”instinctul de turmă”, ”psedo-competenţa”, ”imaginea” în detrimentul conţinutului, blocarea oricărei aspiraţii şi deveniri spirituale, înlocuite de un gregar ”impuls pseudo-religios sub-raţional” care nu mai are nici o potenţă spirituală vie. Ceea ce ar mai fi de remarcat este doar un ”amănunt”: aceste procese, cu forme virulente de manifestare în periferia sistemului civilizaţional din care facem parte, au apărut, s-au dezvoltat şi au infestat în primul rînd centrul. Degradarea nu a început de la periferie şi a avansat spre centru, ci invers! Ceea ce este echivalent cu a spune: ”Decăderea Imperiului Roman nu a început la graniţele lui cu ”ostila lume barbară”, ci în centrul Romei”. Exact ca şi azi!
Euro
Dolar SUA
Franc elveţian
Liră sterlină
Gram de aur
1. fără titlu
(mesaj trimis de anonim în data de 18.09.2026, 00:31)
Schimbarea modului de relaționare cu Centrul: În loc de o preluare mimetică și necritică a oricărei politici venite din centrul civilizațional occidental (care de multe ori amplifică crizele locale), periferia trebuie să adopte o poziție de negociere inteligentă, protejându-și interesele strategice și demografia.
2. solutie
(mesaj trimis de anonim în data de 18.09.2026, 00:32)
Refacerea meritocrației și sprijinirea „elitelor organice”: Înlocuirea cultului mediocrității și al „spectacolului de gang” cu mecanisme instituționale transparente care promovează competența, educația de calitate și valoarea reală.
3. fără titlu
(mesaj trimis de anonim în data de 18.09.2026, 00:36)
Mutarea fiscalității de pe muncă pe capitalul speculativ și marile monopoluri: Modelul clasic de a suprataxa veniturile mici și mijlocii (cele 90% care duc greul) a eșuat. O soluție inteligentă mută povara fiscală către extracția de valoare neimpozitată corect, monopolurile transnaționale care exportă profiturile și specula imobiliară sau financiară, protejând puterea de...
4. fără titlu
(mesaj trimis de anonim în data de 18.09.2026, 00:38)
În loc să subvenționăm industrii muribunde sau locuri de muncă fictive în administrație, statul inteligent devine un facilitator de ecosisteme pentru industriile viitorului (tehnologie, educație aplicată, biotehnologii), oprind astfel hemoragia de creiere (migrația sărăciei și a inteligenței)