Ce se-ntîmplă, doctore?

Aşa, la firul ierbii, totul pare oarecum clar. Blocul politic PSD-PNL-USR-UDMR s-a fisurat grav, undeva la linia de demarcaţie dintre PSD şi PNL, iar secundar, la cea dintre PSD şi USR. Părţile implicate n-au căutat cu cine ştie ce rîvnă soluţia de salvare-împăcare ci au împins spre oficializarea divorţului, în parlament. Rezultatul? Moţiunea de cenzură prin care PSD s-a scos singur de la guvernare, cu ajutorul AUR. Depunerea unei moţiuni de cenzură chiar de către partidul aflat la guvernare este una dintre perlele absurdistanului constituţional prin care rătăceşte România! În drumul spre fundul prăpastiei, însă, social-democraţii au agăţat bine de un picior PNL-ul şi de o mînă, USR-ul. Cu toţii s-au prăbuşit în hău, spectaculos, în aplauzele spectatorilor. PSD şi-a atins scopul, scoaterea pe tuşă a lui Bolojan. A făcut ceva sacrificii pentru asta: odată cu zoaiele, a aruncat nu doar copilul din copaie, ci a dat de pămînt şi cu sus zisul instrument utilitar folosit uneori în gospodăriile ţărăneşti şi pentru îmbăierea pruncilor. Mai avea puţin să dărîme şi casa! Ok! Acum, vorba lui Zoe (Trahanache, desigur!): ”Da, aşa e...am făcut o nerozie fără seamăn; dar acum trebuie îndreptată.” Şi cine s-o îndrepte? Partidele care au creat-o nu par capabile. Dar ce zic eu, nu par, nu sunt şi au declarat asta public! Atunci, nu mai rămîne decît ”venerabilul, aveţi puţintică răbdare” de la Cotroceni. Şi, venerabilul, după ce a scotocit prin dulapurile cu schelete şi sertarele cu dosare de la sediu, a scos din pălărie varianta şuie, Tomac propunere de prim-ministru. Zic şuie pentru că, politic vorbind, personajul nu reprezintă pe nimeni, decît pe sine şi un aşa zis partid care a primit cam 1% din voturi la ultimele alegeri. Nu este membru al Parlamentului României. Tomac candidatul de premier, nu este nici mai puţin, dar nici mai mult decît Tomac, o persoană particulară! Adevărat, susţinătorul înfocat al candidatului prezidenţial Nicuşor Dan, devenit între timp, Preşedinte al României. Cu un program de guvernare despre care nimeni nu ştie nimic şi cu o schiţă de guvern făcută pe genunchi la Cotroceni, aprobată pe bucăţi în curtea din dos a PSD-ului şi a PNL-ului, tolerată de nevoie de USR, Premierul propus are toate şansele să dea cu oiştea-n gard. După care, vin scadenţele. Preşedintele este obligat să facă o altă propunere. Va inventa un alt Tomac? Nu este exclus, dar nici foarte probabil. Dacă şi al doilea ”Tomac” se impiedică înainte de a apuca să meargă, Preşedintele mai poate face cîte propuneri doreşte, dar va fi împins să dizolve Parlamentul, să declanşeze alegeri anticipate. Cu consecinţe politice pe care, cu siguranţă, nu le poate controla. Aşa se vede că a doua propunere de premier devine piesa de rezistenţă a şandramalei politice actuale: partide politice, Parlament, Preşedinte. Va reveni Preşedintele la numele consacrate de partide? Vorba orbului, "om trăi şi "om vedea!

De îndată ce refocalizezi, însă, şi începi să priveşti lucrurile de la înălţimea la care zboară vulturii, peisajul politic de la Bucureşti, surprinzător, nu pare a se clarifica, ci dimpotrivă. Pare mai încîlcit. Se îndreptă România spre un regim prezidenţial de facto, alături cu Constituţia? A pierdut ”clasa politică” controlul asupra maşinăriei care asigură accesul la guvernare şi la exploatarea privilegiilor care decurg de aici? A devenit România intrinsec instabilă politic şi neguvernabilă? Ce se află la capătul cascadei de paşi constituţionali prevăzuţi pentru situaţia căderii guvernului pe o moţiune de cenzură? Revenirea la normalitate este imposibilă, fie şi pentru faptul elementar că nimeni nu mai are o definiţie a normalităţii care să fie acceptată de majoritatea electoratului şi a spaţiului politic. Un şir nesfîrşit de încropeli şi cîrpeli politice care să ţină loc de guvernare? Pentru cîtă vreme? Cu ce consecinţe economice şi sociale? Dar, politice? O cascadă de chemări la urne, cum s-a mai întîmplat şi pe la alţii (Spania, Bulgaria, Italia) la care electoratul dă de cîteva ori la rînd cam aceleaşi răspunsuri şi, pe cale de consecinţă, criza politică rămîne nesoluţionată şi nesoluţionabilă? Un regim de mînă forte? Al cui? Al armatei? Poate, dar doar dacă vorbim despre altă armată decît cea existentă actualmente în sistemul instituţional al României! Al serviciilor de securitate şi informaţii? Al Preşedintelui actual sprijinit de una sau de ambele componente esenţiale ale sus numitelor instituţii de forţă? O nouă ”revoluţie”? Ipoteza aceasta, cel puţin, o putem exclude din start, căci, vorba lui Conu Leonida: ”Cîtă vreme sunt ai noştri la putere, cine să stea să facă revoluţie?”

Uriaşa cacofonie în care zace prăbuşită politica din România zilelor noastre poate fi pusă pe seama multor factori şi a multor împrejurări, conjuncturale sau structurale. Înainte de toate, însă, ea este rezultatul actualizat, devoalat, al uriaşului ghem de confuzii şi pseudo soluţii din care se compune textul Constituţiei României, al lipsei mecanismelor funcţionale de control reciproc între puterile fundamentale, Legislativ, Executiv, Judiciar; al lipsei totale de control a electoratului asupra guvernării şi a responsabililor ei, individuali şi colectivi; al struţo-comilei instituţionale numită Preşedintele României, ridicat în scaunul de la Cotroceni nu se ştie pentru ce şi cu ce scop, altul decît acela de a avea pe cine servi, serviciile! Sau măcar, unele dintre ele! Ori, părţi din ele! Cine crede că o maşinărie politică cu motorul în şoc termic, cu transmisia pe jumătate ruptă, cu roţile abia ţinîndu-se în butuci, cu volanul ieşit din coloana de direcţie, fără frîne, fără sisteme de vizibilitate şi siguranţă, poate duce multă vreme pe cineva la destinaţia numită ”bună guvernare” ori nu ştie nimic despre maşini şi guvernare, ori este pus să prostească lumea şi să o îmbete cu apă rece!