Cine clipeşte primul

Jocurile de competiţie în formatul ”de sumă nulă” sunt, de departe, cele mai prizate. Atît de către jucători, cît şi de public. Constituie componenta esenţială din arsenalul ”industriei globale a jocurilor de noroc”. Joc în doi: ce cîştigi tu, pierde celălalt. Şi viceversa. Varianta ”win-win” nu există. După cum nu există nici varianta împărţirii proporţionale a cîştigurilor şi/sau a pierderilor. Este: totul sau nimic. Cale de mijloc nu se află, cîştigătorul ia întreg potul. Fie şi o sumară analiză a acestui tip de joc ajunge repede la aspectul care îl fac atît de atractiv: componenta psihologică. Pe măsură ce miza creşte, odată lansat mecanismul de joc, tensiunea aşteptărilor explodează brusc şi urcă aproape nelimitat. Zarurile au fost aruncate, tensiunea se prăbuşeşte într-o clipă, ca vagonul unui rollercoster, din punctul cel mai de sus al traseului, pînă în punctul de minim al energiei potenţiale, de unde se despart două ramuri. Una parcursă de cei ce au cîştigat la pariu şi se înalţă din nou într-un alt vîrf de excitaţie, bucurie, satisfacţie. Cealaltă, parcursă de cei ce au pierdut şi care coboară în adîncimile nelimitate ale dezamăgirii şi regretului. Trăiri emoţionale la fel de puternic încărcate, dar de semn contrar! Realitatea arată, şi nu de ieri de azi, ci încă de prin antichitate, că acesta este tipul de joc care dă cel mai frecvent şi mai sigur dependenţă psihologică. Adrenalina nu iartă pe nimeni, niciodată! E ca la droguri, doar că aici drogul nu este un produs chimic extern, ci unul pus în circulaţie internă de către sistemul endocrin propriu.

A spune că în lumea modernă şi post-modernă jocurile de competiţie ocupă un loc central în viaţa individuală şi socială, este în cel mai bun caz o subapreciere masivă. Activităţile care folosesc mecanismele jocurilor de sumă nulă nu au de a face doar cu ”industria jocurilor”, ci cotropesc o bună parte din realitatea interacţiunilor sociale. De la relaţiile de cuplu, la relaţiile de muncă şi de la ”gestiunea vecinătăţii” la strategiile de succes în carieră sau, mai general, în viaţă. Ilustrările de geniu abundă atît în literatura, cît şi în cinematografia secolului al XX-lea. Favoritul meu: ”Rebel fără cauză”. Filmul ”iconic” al lui James Dean, în regia lui Nicholas Ray. Momentul cheie, cursa de maşini spre prăpastie, după regula: cine frînează primul pierde! The chickie run!

Ei, v-am oferit toată această introducere, ceva mai dezvoltată, doar pentru ca să aveţi la dispoziţie măsura, termenul de echivalenţă, imaginea de referinţă pentru ceea ce se întîmplă în politica noastră, de la căderea guvernului Bolojan şi pînă acum. Dacă în primele faze ale înfruntării, competiţiei, era încă posibilă organizarea unui joc de sumă nenulă, de tipul ”dilema prizonierului”, după ultima nominalizare făcută de Preşedintele Nicuşor, formula de interacţiune dintre actorii politici a devenit clar un joc de sumă nulă. A chickie run! Pierde cine clipeşte primul. Cine cedează primul. Prăpastia spre care se îndreaptă în cea mai mare viteză cele două vehicule politice, PSD şi USR-PNL#bolojan, se cheamă alegeri anticipate. Nici unul nu vrea să ajungă acolo, în ciuda a ceea ce declară cu aplomb în gura mare. Dar nici nu ar vrea să fie primul care să apese frîna! Să cedeze în faţa adversarului. Aici începe şi se termină spaţiul de negociere de care dispune Luca Niculescu. Pentru a primi învestitura unui guvern condus de el, adică voturile PSD şi ale PNL#bolojan, trebuie să construiască o situaţie în care nici unul dintre competitori nu pierde, nici nu cîştigă singur tot potul, ci cade la învoială să împartă cîştigul după o formulă proporţională care urmează să fie pusă de acord. Cu alte cuvinte, Luca Niculescu trebuie să oprească cursa către prăpastie, alegeri anticipate, să-i tragă înapoi de păr pe jucătorii lansaţi şi să-i convingă că este mai lipsit de riscuri să participe la beneficiile unui joc complex, cu soluţii multiple de cîştig parţial, de sumă nenulă. Pe măsură ce zilele trec, timpul pentru realizarea acestei ”transmutaţii” politice se reduce şi, odată cu el şi şansele de reuşită. Cheia soluţiei de cîştig pentru un eventual guvern Luca Niculescu nu este să găsească sau să inventeze formula miraculoasă de ”reconvertire”, de revenire în limitele ”bunului simţ” a celor doi competitori angajaţi în suicidala cursă, ci să găsească formula care salvează aparenţele şi pentru unul şi pentru celălalt. Care ”le salvează faţa”! Întrucît nu prea ştiu care este adîncimea cunoştinţelor teoretico-practice ale lui Luca Niculescu, în lumea ”fardurilor cu aplicare politică”, nu pot spune, deocamdată, dacă sesiunea de machiaj se va încheia cu succes sau, fardul gros, uscat prematur, va crăpa pe piele, înainte de fi apucat să producă ”efectul de seducţie”.

Pînă una alta, cursa continuă şi încă nu putem şti cine va clipi primul!