Comisia Europeană bagă sub preş problema finanţării netransparente a ONG-urilor

În ciuda numeroaselor semnale de alarmă trase în ultimii ani cu privire la finanţările primite de unele organizaţii neguvernamentale din partea marilor corporaţii globale din tehnologie, industrie sau energie, Comisia Europeană nu consideră că riscul privind legalitatea acestor finanţări ar fi mai mare decât în cazul altor entităţi juridice, potrivit unui răspuns oficial oferit recent de comisarul european Piotr Serafin, în numele Executivului de la Bruxelles, către eurodeputata italiană Susanna Ceccardi, în urma unei interpelări formulată de aceasta în cadrul Parlamentului European.

Răspunsul Comisiei este straniu, dacă ţinem cont de faptul că ăn Raportul Special 11/2025 Curtea Europeană de Conturi a menţionat lipsuri grave în mecanismele de control - de la lipsa de claritate asupra beneficiarilor reali, până la utilizarea de autocertificări neverificate şi monitorizarea deficitară a activităţilor de lobby finanţate din bani europeni - ale organizaţiilor neguvernamentale. Cu toate acestea, Comisia Europeană susţine în continuare că statutul de ONG nu presupune un risc suplimentar în sine. Această abordare relativ neutră se manifestă într-un context tensionat, în care tot mai multe voci acuză unele ONG-uri, în special cele active în domeniul migraţiei sau al protecţiei mediului marin, de agende ascunse şi conexiuni netransparente cu interese economice globale.

Un exemplu elocvent a fost prezentat recent în cadrul grupului politic PPE de fundaţia MarInnLeg în raportul „Diagnosticul Grupurilor de Interes Albastru”, document care scoate la iveală legături indirecte între organizaţii ecologiste şi giganţi ai industriei fosile şi tehnologice, implicaţi în activităţi precum exploatarea minieră de adâncime în oceane. Astfel de constatări nu doar că ridică suspiciuni privind obiectivele reale ale anumitor campanii ecologiste, dar alimentează şi temeri legate de posibila deturnare a politicilor europene sub influenţa unor actori externi Uniunii.

În raportul citat se arată: "Unii dintre actorii filantropici globali incluşi în acest document au fost fondaţi - sau primesc sprijin considerabil - de la fundaţii filantropice de renume, majoritatea covârşitoare fiind entităţi din lumea anglo-saxonă, al căror patrimoniu provine din afaceri în domeniul petrolului, materiilor prime sau invenţiilor tehnologice. Aceste entităţi aparţin, în opinia noastră, unei prime generaţii de filantropie, întrucât sunt organizaţii puternice care au fost create cu o parte din averea unor magnaţi celebri din trecut. De exemplu, Rockefeller Brothers Fund este alimentat din moştenirea celebrului John D. Rockefeller Jr., care a făcut avere prin compania Standard Oil. Similar, Marisla Foundation a fost creată de moştenitoarea averii magnatului J. Paul Getty, fondatorul Getty Oil. În aceeaşi categorie intră şi Pew Charitable Trust, fondată de Jonathan N. Pew şi moştenitorii săi, care au făcut avere prin compania Sun Oil Company, devenită ulterior Sunoco. Există, să spunem, o a doua generaţie de filantropi, care şi-au construit averile în a doua jumătate a secolului XX. Un exemplu este Alan Parker, fondatorul Oak Foundation, care a fost partener în DTS Group (Duty Free Shopping) - un lanţ de retail de lux pentru călători, care aparţine acum grupului LVMH Moet Hennessy Louis Vuitton. Cu fondurile provenite din această afacere, Parker a creat fundaţia respectivă. Un alt exemplu este Wyss Campaign for Nature, o iniţiativă a The Wyss Foundation, fondată de un om de afaceri care a făcut avere prin compania Synthes USA; campania are o dotare de 1,5 miliarde USD cu obiectivul de a proteja 30% din planetă până în 2030. În cele din urmă, a apărut în ultimii ani o a treia generaţie, formată din entităţi - nu întotdeauna organizaţii caritabile - fondate cu fonduri provenite de la antreprenori din domeniul tehnologiilor noi. Un exemplu este Bezos Earth Fund, creat în 2020 de antreprenorul Jeff Bezos, fondatorul Amazon, cu un angajament financiar de 10 miliarde dolari pentru a aborda probleme legate de climă şi natură, având ca obiectiv contribuţia la atingerea Obiectivelor de Dezvoltare Durabilă (ODD) până în anul 2030. Până în februarie 2023, fuseseră deja acordate peste 100 de granturi în valoare totală de 1,63 miliarde dolari. În ceea ce priveşte programele de conservare şi restaurare a naturii, au fost bugetaţi aproximativ 2 miliarde dolari până în 2030 pentru proiecte din acest domeniu, printre care şi cel de a proteja 30% din planetă. Un alt exemplu din această categorie este Oceankind, care apare pe harta organizaţiilor ca un donator bine conectat, dar care, aparent, este o companie finanţată de soţia unuia dintre cofondatorii Google. Există numeroase conexiuni de naturi diferite între entităţile incluse în acest raport, fie prin relaţii de cooperare reciprocă, fie prin relaţii mai degrabă unidirecţionale, în care unele acordă finanţare altora. De menţionat este faptul că unele organizaţii au creat entităţi independente, cum este cazul Oceana International, fondată de cinci fundaţii - Marisla, Oak, Sandler, Pew şi Rockefeller Brothers - care la rândul ei sprijină Oceana Europa. De asemenea, se observă că unele entităţi fondatoare ale unor finanţatori conservatori acordă sprijin altora, amplificându-şi astfel contribuţiile prin canale diferite de finanţare, cum ar fi: Oceana Europa a primit fonduri de la Adessium, care este şi fondatoare a Oceans 5 şi, conform datelor disponibile, a contribuit şi la Oceana International, care la rândul său sprijină Oceana Europa; WWF EPO a primit fonduri de la Oceans 5, care colaborează şi cu EJF. Un element straniu este apariţia unor alianţe foarte puternice între finanţatorii conservatori, atât din punct de vedere financiar, cât şi al capacităţii de influenţare (advocacy). Există numeroase reţele şi alianţe în care participă un număr impresionant de organizaţii, inclusiv unele dintre cele mai proeminente. Unele sunt bine cunoscute în domeniul pescuitului, precum On the Hook, Deep Sea Conservation Coalition, Seas at Risk sau alianţe dedicate unei anumite specii, cum este NGO Tuna Forum”.

În paralel, pescarii europeni - afectaţi direct de aceste politici - cer Comisiei instrumente clare pentru verificarea surselor de finanţare ale ONG-urilor, mai ales atunci când aceste organizaţii promovează restricţii care pun în pericol sustenabilitatea economică a comunităţilor costiere.

Deşi Comisia promite noi măsuri de transparenţă până în 2027, inclusiv o definiţie formală a ONG-ului în regulamentele financiare şi un sistem digital mai performant de afişare a beneficiarilor fondurilor europene, scepticismul persistă în rândul celor care consideră că influenţele externe deja şi-au făcut loc în procesul decizional al UE.

Cu toate acestea, Bruxelles-ul subliniază că toate organizaţiile - fie ONG-uri, fie entităţi comerciale - sunt obligate să se înscrie în Registrul pentru Transparenţă şi să declare contribuţiile majore, ceea ce, teoretic, ar trebui să garanteze un minim de control. Din raportul fundaţiei MarInnLeg reţinem că la finalul anului trecut în registrul respectiv erau trecute 13.157 de entităţi juridice cu diverse interese, grupate în următoarele categorii:

- Organizaţii neguvernamentale, platforme şi reţele şi altele similare: 3.626

- Companii şi grupuri: 3.490

- Organizaţii profesionale şi de afaceri: 2.640

- Sindicate şi asociaţii profesionale: 995

- Think tank-uri şi entităţi de cercetare: 590

- Consultanţă: 528

- alte organizaţii, publice sau mixte: 521

- Instituţii academice: 340

- Asociaţii şi reţele ale autorităţilor publice: 178

- Lucrători independenţi: 125

-Cabinete de avocatură: 73

- Organizaţii care reprezintă biserici şi comunităţi religioase: 47

- Entităţi, birouri şi reţele ale unor state terţe: 4

Practica, însă, arată că mecanismele actuale nu sunt suficiente pentru a descifra complexitatea reţelelor de finanţare, mai ales în contextul utilizării unor vehicule financiare opace precum fondurile cu recomandare a donatorilor. Aşadar, chiar dacă riscul formal nu este considerat mai mare, realitatea din teren relevă un peisaj instabil, în care buna credinţă a unor organizaţii este umbrită de suspiciuni persistente şi de lipsa unei guvernanţe ferme capabile să separe interesele publice europene de agendele mascate ale capitalului global.