Delicitul de opinie redivivus

Dacă mai aveaţi îndoieli cu privire la faptul că România este ”ţara tuturor posibilităţilor” care duc de rîpă societatea şi spulberă orice speranţă pentru un viitor democratic, atunci este cazul să citiţi cu ochii dumneavoastră ştirea: Consiliul Superior al Magistraturii a făcut reclamaţie penală împotriva unui cetăţean al României care a îndrăznit să spună la televizor că privilegiile acordate ”truditorilor” din justiţie, de la salarii, la pensii şi tot ceea ce mai încape între, înseamnă bucăţica luată de la gura altora. Unii care, poate, sunt deja şi fără speranţă în nevoie şi neajuns. Temeiul sesizării? Articolul 369 din Codul Penal al României care sancţionează: ”Incitarea publicului, prin orice mijloace, la ură sau discriminare împotriva unei categorii de persoane...” Ştiu, nu săriţi prea repede din papuci. Cetăţeanul care a spus aceste lucruri nu este chiar orişicine, ci unul care deţine o funcţie importantă în Guvernul României; vice-premier. Acesta este şi temeiul pentru care s-a opărit atît de tare CSM-ul şi a recurs la autoritatea justiţiei pentru a-şi ”repera onoarea” şi a-l pedepsi pe vinovat pentru afrontul adus. Un temei făcut explicit de autorii sesizării în chiar motivaţia oficială a acţiunii. CSM susţine, substituindu-se deja judecătorului, că ceea ce a spus oficialul guvernamental la televizor nu poate fi circumscris categoriei ”simple opinii personale”. De ce? Pe ce bază? Pentru că era oficial! Atîta vreme, însă, cît persoana respectivă nu a susţinut public că ceea ce afirmă reprezintă punctul de vedere al instituţiei din care face parte, aici Guvernul României, opiniile prezentate, sunt inerent şi rămîn opinii personale! Dacă ele contravin politicii curente a Guvernului, acest fapt poate fi ulterior făcut public de reprezentanţii oficiali ai instituţiei cu pricina, iar persoana care a emis puncte de vedere neautorizate în numele Guvernului, poate fi sancţionată. Nu pentru opinii, ci pentru că a indus în eroare publicul şi a înfăţişat opiniile personale drept poziţii guvernamentale oficiale! Dar, dacă CSM-ul zice că nu sunt opinii personale, atunci n-ai ce face. De ce? Pentru că aşa crede cineva de la CSM!!! Nu e de ajuns? Nu e CSM-ul garantul independenţei justiţiei? Ba, cum nu! Cel puţin aşa susţine legea sa de organizare. Mai mult, sesizarea CSM consideră, fără nici un temei subiectiv sau obiectiv explicit, substituindu-se încă o dată judecătorului, că fapta penală există şi a produs efectul respectiv, adică ura şi discriminarea împotriva magistraţilor. În viziunea ofensatului CSM, discursul televizat al reprezentantului guvernamental ”a incitat la ură şi discriminare împotriva unei categorii de persoane”. Este un fapt consumat şi atestat juridic, nu? Nu prea, de vreme ce toate acestea nu pot fi stabilite juridic decît în cursul judecăţii efective şi nicidecum anterior, prin presupunerile cuiva, fie el şi CSM-ul, cît e el de CSM! Un caz flagrant în care instituţia numită CSM nu numai că nu apără sau garantează independeţa justiţiei, ci încearcă să o influenţeze direct şi masiv, într-o direcţie anume, care îi convine. CSM a judecat deja cazul! Justiţia să vină şi să aplice sancţiunile! Tot spectacolul acesta sinistru aduce mai multe prejudicii justiţiei şi credibilităţii sale decît o mie de discursuri negative ale cuiva despre privilegiile magistraţilor. El are însă meritul de a oglindi una dintre caracteristicile cele mai nocive ale ”sistemului” nostru: cultura hiper-autoritară pe care o cultivă, o justifică şi încearcă cu toate mijloacele care îi stau la dispoziţie să o impună restului societăţii. ”Ciorba autoritaristă” în care se scaldă sistemul judiciar al României are mult mai pregnant gustul ”epocii Vişinski” decît pe cel al culturii democratice. Un singur exemplu, argument. Specific, intrinsec şi esenţial sistemelor de legi şi de aplicare a legilor totalitare este, între altele, lipsa de precizie a termenilor care definesc conţinutul actelor penale. O lume a metaforelor domneşte aici neîngrădită! De ce? Pentru ca totul să rămînă la ”interpretarea procurorului şi a judecătorului” care, la rîndul lor, ascultă de comanda politică, de ”linia partidului”, de ”interesul naţional”, de ”opinia publică” etc. Să ne distrăm puţin chiar cu articolul 369 şi cele din preajma lui. ”Incitarea publicului, prin orice mijloace, la ură şi discriminare împotriva unei categorii de persoane...” Ce înseamnă ”incitare”? Pot să întreb? Juridic vorbind, nu în sensul comun al termenului. Cum se constată juridic, ca fapt inconstestabil, producerea incitării printr-un discurs televizat? Dar ”ura”, unde este definită juridic? Dar ”discriminarea”? Se poate face constatarea faptei doar prin analiza de conţinut a discursului? Nu este deloc relevant, întrucît se prea poate ca discursul să conţină intenţia sau elemente care pot incita, dar să nu incite pe nimeni! La ora discursului oamenii aveau televizoarele închise, se uitau la meci pe programul celălalt sau le dăduseră la reparat! Chiar dacă au recepţionat mesajul este perfect posibil ca unii să nu se fi incitat, ci să se se tăvălească pe jos de rîs, sau să fi plîns cu lacrimi amare sau să aibă orice altă reacţie emoţională, nicidecum să înceapă să urască pe cineva! Este posibil? Ba, bine că nu! ”Metaforele” din textul codului penal nu fac altceva decît să deschidă un bulevard larg interpretării şi constatării arbitrare a unor fapte care există doar ca posibilitate dar care să nu se fi concretizat niciodată. Odată acreditate în instanţă, însă, ele produc efecte cît se poate de serioase. Consecinţe, inclusiv puşcăria pentru cei care ”dau” cu opiniile în cetăţeni fără să se gîndească că CSM-ului s-ar putea să nu-i convină opiniile exprimate de ei! Şi, ca să înţeleagă cineva cum e cu CSM-ul acesta şi cu metaforele din textele justiţiei să vă povestesc ce scrie în primele rînduri ale legii (355/2022) pe baza căreia instituţia cu pricina există şi are activitate public-instituţională. Art. 1(1): ”Consiliul Superior al Magistraturii este garantul independenţei justiţiei”. Verbul care defineşte aici acţiunea, a garanta, este o pură ”metaforă”, o exprimare fără nici un conţinut concret. Ce să înţelegem, că dacă cineva din justiţie sau justiţia toată de la un cap la altul calcă strîmb ori în străchini şi n-are bani să plătească oalele sparte, vine CSM şi produce garanţia care ne despăgubeşte? Acesta este sensul propriu al termenului garant-garanţie! Prin extensie poate fi luat şi ca sinonim cu ”apărător”. Păi, cum poate apăra CSM-ul independenţa Justiţiei? Cu ce mijloace? Dar, înainte de asta, ce este aceea, la ce se referă ”independenţa justiţiei”? În sensul cel mai larg, această independenţă se referă la ingerinţele de nedorit ale Executivului şi Legislativului. Nu orice ingerinţe ale acestora sunt, însă, neapărat nocive. Unele pot fi corective iar, într-un sistem democratic autentic, independenţa Justiţiei se conjugă obligatoriu cu formele de control reciproc pe care le exercită fiecare dintre cele trei mari ramuri de autoritate ale guvernării, una asupra celeilalte. Textul legii pe care se întemeiază existenţa CSM confundă într-un mod descalificant două aspecte total diferite: independenţa actului de justiţie (sesizarea faptelor, cercetarea lor, stabilirea conţinului penal al acestora, judecata asupra faptelor şi consecinţelor lor socicale, pronunţarea concluziilor şi a deciziei/sentinţei) cu ”independenţa” sistemului instituţional pe care îl numim Justiţie. Prima este de dorit, de apărat, de promovat! A doua este prin însuşi definiţia sistemului democratic doar o ”idenpendenţă controlată” de autoritatea şi prin intervenţia puterii Executive şi Legislative. Obsesia ”independenţei” se oglindeşte şi în conţinutul pgf. 2 ”Consiliul Superior al Magistraturii este independent şi se supune în activitatea sa numai legii”. Cel puţin în modul în care este constituit, Consiliul nu este cîtuşi de puţin independent. Este dependent de orientarea şi opiniile diferitelor instanţe care aleg şi desemnează aceşti membri, mai ales că unii dintre ei sunt desemnaţi ”de drept” şi reprezintă alte autorităţi, cum ar fi Ministrul Justiţiei (autoritatea executivă) sau reprezentanţii ”societăţii civile” desemnaţi de Senat (puterea legislativă)! În fapt, CSM-ul este mai degrabă un soi ciudat de ONG al judecătorilor şi procurorilor, căruia, printr-o lege specială i s-au încredinţat, în totală contradicţie cu logica guvernării democratice, atribute aparţinînd altor instituţii. Spre exemplu, atributul controlui care, de drept, aparţine Ministerului Justiţiei, prin logica interacţiunii reglatoare executiv-judiciar. Sau atributul sesizării Curţii Constituţionale în materia conflictelor juridice de natură constituţională dintre autorităţile publice. O verigă intermediară de care nu este cîtuşi de puţin nevoie! Sesizarea curţii se poate şi ar trebui făcută nu de către CSM, ci de una dintre sau de către ambele reprezentante ale autorităţilor care se consideră, se află, în conflict! Principiu simplu şi universal!

Nu de ieri, de azi, ci mai demultişor vreme, însă, CSM-ul şi-a luat aere de ”jucător vedetă” în politica din România. Arbitrul nu poate să-l fluiere. Antrenorul nu poate să-l dea afară de pe teren. Patronul nu se poate atinge de contractul lui. De ce? Simplu: pentru că poate!!! Vorba reclamei: ”Dacă vrei, poţi!” Şi, ei vor!