La ce folosesc războaiele

Ca să terminăm reprede cu ”teoria”, să începem cu înlăturarea miturilor. ”Războiul accelerează inovaţia tehnologică şi ştiinţifică”. De regulă, în favoarea acestei inepţii sunt citate exemple ale progreselor înregistrate în timpul şi imediat după încheierea primului şi celui de al doilea război mondial. Eroarea de judecată este masivă şi grosieră. Ştiinţa şi tehnologia în Europa şi America începutului de secol XX, exact în perioada în care s-a derulat ”marele măcel în două etape”, erau deja angajate pe o curbă spectaculoasă de creştere în domenii cheie: de la fizică şi chimie, la biologie, medicină, psihologie şi sociologie. Marea hecatombă a primei părţi a secolului XX nu a făcut decît să întîrzie sau chiar să elimine o bună parte din şansele de dezvoltare teoretică şi aplicativă a ştiinţei, deja amorsate. Susţinătorii acestor ”teorii” ar putea să se întrebe şi dacă pot să răspundă onest la întrebarea: care ar fi fost cursul dezvoltării societăţilor euro-atlantice, dacă în loc să se încaiere şi să trimită la ceruri vreo 80 de milioane se suflete, ”decidenţii politici” ar fi consolidat soluţiile de cooperare, dacă cercetările privind energia nucleară, spre exemplu, nu ar fi fost împinse artificial în tunelul strîmt al aplicaţiei pentru obţinerea ”bombei absolute” şi ar fi fost lăsate să rezolve problemele energetice ale celei de a doua etape masive de industrializare a occidentului, dacă cercetările fundamentale asupra electricităţii şi electromagnetismului ar fi fost lăsate să înflorească în aplicaţii industriale la întregul lor potenţial, dacă sonicitatea lui Gogu Constantinescu ar fi devenit un subiect major de cercetare şi dezvoltare tehnologică internaţională, dacă cercetările lui Tesla ar fi fost fructificate la scară planetară... dacă... dacă... O altă prostie susţinută cu seriozitate este aceea că războaiele rezolvă tensiuni politice şi geo-politice, reaşează echilibrele continentale şi globale, cel puţin pentru o perioadă mai mare de timp, salvînd omenirea de la un neîntrerupt şir de convulsii şi conflicte care, altfel, ar măcina continuu resurse, timp şi şanse de dezvoltare. Mai simplu, teza potrivit căreia ”este nevoie de războiul cel mare” care să pună capăt, odată pentru totdeauna, şirului neîntrerupt al războaielor de pînă acum. Care să facă imposibil războiul în viitor. Ideea aceasta, susţinută nu doar de propagandişti de serviciu, ci şi de minţi ceva mai luminate, s-a hrănit din iluzia că nivelul de distrugeri provocate de război, pierderi umane şi economice, are o limită a suportabilităţii: economice, sociale, psihologice, morale, chiar. Orice război care ar putea să treacă de această limită devine iraţional, de neacceptat pentru oricine. Este iluzia tipică cu care s-a hrănit Alfred Nobel, creatorul explozibililor moderni pe bază de dinamită, iar nici jumătate de secol mai tîrziu, principalul responsabil pentru crearea bombei atomice, Oppenheimer, plus echipa sa de genii într-ale matematicii şi fizicii. Adevărul este însă altul: oamenii politici nu se satură niciodată de putere, iar în sistemele de guvernare ale modernităţii, inclusiv cele democratice, suferinţele altora, ale supuşilor, pot fi împinse dincolo de orice extreme, cu costuri minime sau fără nici un cost pentru cei care decid şi le provoacă. De aceea, orice mijloc disponibil pentru tranşarea unor competiţii strategice va fi folosit, mai devreme sau mai tîrziu. Orice risc, inclusiv cel al distrugerii globale, poate fi ”raţionalizat” şi făcut acceptabil de către decidenţii politici hotărîţi să se joace cu focul. Cît despre alte consecinţe ale războaielor moderne, deloc evocate în cărţile oficiale de istorie, dar mereu parte din ”ecuaţie”, cea mai importantă rămîne reaşezarea relaţiilor de putere în lumea financiară! Aţi auzit despre proiectul căii ferate Berlin-Bagdad? Undeva pe la 1903! Dacă vă extindeţi puţin lecturile, atunci o să înţelegeţi de ce pentru Imperiul Britanic acesta era o ameninţare ”de moarte”. Dacă ar fi fost realizat, el ar fi oferit Germaniei nu doar resursele economice, petroliere, pentru susţinerea unei competiţii globale cu Imperiul Britanic, ci şi posibilitatea unei configuraţii de alianţe care ar fi schimbat aproape total geo-politica Orientului Mijlociu şi Îndepărtat. Pentru ca o asemenea ”catastrofă” să nu se întîmple, a fost aleasă ca ţintă de manevră veriga slabă, Imperiul Otoman. Tot astfel aţi putea să aflaţi că datoriile de stat ale Rusiei devenite practic nesustenabile, ameninţînd falimentul oficial, reprezintă cauza suficientă şi fundamentală, atît a războiului Ruso-Japonez din 1904, cît şi a ”revoluţiei bolşevice” făcută cadou Rusiei de Germania şi de un grup de alte cîteva state interesate să scoată puterea de la răsărit din ecuaţia geo-politică globală; veţi înţelege nu doar că Primul Război Mondial are prea puţin de a face cu Atentatul de la Sarajevo, ci şi că cel de al doilea război mondial, înainte să fie ”cald”, a fost unul rece menit să prăbuşească finanţele Imperiului Britanic şi să ”refacă” echilibrul financiar global în favoarea Statelor Unite. Ceea ce s-a şi întîmplat!

Şi, uite-aşa, ajungem la ziua de azi şi la întrebarea ceva mai concretă cu care am plecat la drum, fără să v-o mărturisesc pînă acum şi dumneavoastră: Ce-i trebuie lui Trump un război cu Iranul? La ce ar putea să folosească un asemenea conflict cald?

Acum, aveţi deja răspunsurile care contează. În plan extern, reinstituirea controlului asupra petrolului iranian şi reîntoarcerea Iranului în ”sfera de influenţă” a Washingtonului. Pentru asta, însă, Trump trebuie să cadă la învoială în principal cu Putin şi secundar cu Xi Jinping. Tîrgul ar putea fi relativ simplu: Ucraina şi ridicarea sancţiunilor economice la schimb cu Iranul, iar pentru China revenirea la epoca de aur a exporturilor masive chinezeşti pe piaţa americană în schimbul ”tăcerii diplomatice”. Pe plan intern, războiul din Iran ar putea fi soluţia necesară şi suficientă de care Trump şi echipa sa să se folosească pentru a putea declara ”starea de urgenţă”, ”de război”, de care are nevoie pentru a bloca alegerile de la jumătatea mandatului prezidenţial şi, astfel, a mai rămîne la Casa Albă, măcar vreo doi-trei ani peste actualul termen limită!