English
La 24 februarie se împlinesc patru ani de la invazia pe scară largă declanşată de Vladimir Putin împotriva Ucrainei, un moment care a provocat o ruptură în ordinea europeană de după 1991, ducând la o revizuire brutală a certitudinilor pe care Europa şi le construise despre stabilitate, interdependenţă şi ireversibilitatea păcii. Dimineaţa de 24 februarie 2022 a demonstrat că normele şi acordurile există doar atât timp cât sunt acceptate de actorii centrali ai sistemului, iar atunci când unul dintre ei decide că regulile limitează libertatea de acţiune strategică, echilibrul devine precar, iar arhitectura geopolitică începe să crape la nivelul fundaţiilor, nu doar al faţadei diplomatice.
Ucraina a fost doar frontul vizibil al unei confruntării în care miza reală a fost distrugerea Europei însăşi. Căci Europa a progresat şi s-a dezvoltat permanent trecând de la Piaţa comună la Uniunea Europeană şi cunoscând un parcurs ascendent care părea să rescrie Istoria. Mai ales după 1989, după căderea Zidului, extinderea continuă a instituţiilor comune, integrarea economică şi construcţia unei noi realităţi geopolitice a redus treptat spaţiul sferelor de influenţă moştenite de la Războiul Rece. Or, odată ce un continent intră pe o anumită cale, fiecare decizie întăreşte traiectoria, iar efectele cumulative creează o inerţie dificil de inversat fără o ruptură majoră. În această logică, nu era suficientă contestarea punctuală a unor politici sau blocarea unei extinderi instituţionale, ci era necesar un şoc capabil să destabilizeze coeziunea europeană, să reactiveze falii interne şi să transforme interdependenţa în vulnerabilitate politică, astfel încât însăşi direcţia continentală să pară nesigură.
Pentru Kremlin, problema nu era orientarea geopolitică a Kievului, ci traiectoria pe care Ucraina, Moldova sau Georgia intenţionau să o urmeze. După încheierea extinderii în Europa Centrală, odată cu aderarea Croaţiei în 2013, Balcanii de Vest şi Europa Răsăriteană deveneau acum noul orizont al extinderii europene. Pe măsură ce se acumulau, fiecare alegere politică, fiecare acord, fiecare pas instituţional întărea o direcţie care devenea tot mai greu de inversat. Şi cum Istoria nu curge la întâmplare, ci se aşază după tipare clare, deciziile acumulate creau dependenţe de parcurs care reduceau până la dispariţie marja de manevră a Rusei.
În această logică, singura modalitate de a opri acest curs defavorabil al Istoriei era deraierea sa. Războiul a fost conceput ca o intervenţie violentă asupra unei evoluţii considerate periculoase, o tentativă de a suspenda acumulările anterioare şi de a reseta direcţia. Iar această obsesie a deraierii nu a fost exclusiv rusă. În diferite registre şi cu mijloace diferite, tentaţia de a forţa istoria apare ori de câte ori o ordine este percepută ca nedreaptă sau dezechilibrată.
Paradoxul este că ordinea nu este nici fragilă în mod absolut, nici eternă în mod natural, ci este rezultatul unei acumulări lente de reguli, practici şi aşteptări împărtăşite. O Ordine poate fi contestată, poate fi zguduită, dar rareori dispare complet. Focul poate rupe echilibre, poate distruge instituţii, poate redesena frontiere, însă dincolo de violenţă, nevoia de ordine revine invariabil. După 24 februarie 2022 nu s-au confruntat doar două armate, ci s-au ciocnit tentativa de a schimba prin forţă direcţia Europei cu rezultatul unei evoluţii istorice deja consolidate prin decenii de integrare şi acumulare instituţională. Iar acum, patru ani mai târziu, întrebarea nu mai este dacă focul a ars, ci cât de adânc a modificat structura ordinii pe care a vrut să o înlocuiască.
Decizia Kremlinului nu poate fi redusă la o simplă eroare de calcul, ci reflectă logica unui regim în care puterea este concentrată, contestarea internă este slabă, iar mecanismele de corecţie sunt limitate. În astfel de configuraţii, percepţiile liderului capătă o greutate disproporţionată, iar evaluările alternative sunt filtrate. Dacă expansiunea instituţiilor occidentale a fost interpretată ca o ameninţare strategică, atunci opţiunea militară a devenit, în interiorul acestui cadru, coerentă, chiar dacă din exterior părea iraţională.
În acelaşi timp, Europa a funcţionat timp de trei decenii pe baza convingerii că integrarea economică şi densitatea regulilor comune reduc drastic probabilitatea unui conflict major. Această convingere nu era lipsită de temei istoric, dar presupunea o convergenţă minimală de interese şi de interpretări asupra suveranităţii. În momentul în care această convergenţă a dispărut, interdependenţa a fost percepută nu ca protecţie, ci ca vulnerabilitate. Războiul a fost, în acest sens, o confruntare între două înţelegeri diferite ale ordinii, una bazată pe constrângeri reciproce şi transparenţă, iar cealaltă pe dorinţa unilaterală de a redesena sfere de influenţă.
Pentru Rusia, conflictul a fost şi este mai mult decât o operaţiune militară. Pe de o parte acesta a reconfigurat spaţiul intern, justificând centralizarea, redefinind loialitatea şi suspendând dezbaterea. În logica puterii consolidate, războiul oferă coerenţă şi legitimitate simbolică. Costurile economice şi umane pot fi absorbite atâta timp cât controlul asupra informaţiei şi a elitelor este menţinut. Pentru Ucraina, agresiunea a avut un efect opus celui anticipat la Moscova, accelerând coeziunea internă şi întărind orientarea către spaţiul european. Un stat a cărui fragilitate era invocată pentru a justifica intervenţia a demonstrat o capacitate de mobilizare nu doar remarcabilă, ci şi unică.
La nivel continental, consecinţele acestui război au fost sistemice, ducând la creşterea astronomică a bugetelor de apărare, la revizuirea politicilor energetice şi la reconstrucţia alianţelor. Organizaţii considerate lente sau birocratice au reacţionat cu o viteză neaşteptată, iar descurajarea, termen aproape arhaic în discursul public al anilor 2000, a redevenit în centrul Politcii. Europa a redescoperit că securitatea nu este un dat, ci un proces permanent de ajustare.
Patru ani mai târziu, conflictul nu este încheiat, ci s-a stabilizat într-o formă prelungită, în care fiecare parte testează limitele celeilalte. O eventuală pace nu va însemna doar încetarea focului, ci o renegociere a modului în care sunt definite influenţa, frontierele şi garanţiile de securitate în Europa, iar dificultatea reală se află tocmai în acest punct, deoarece pentru un regim construit în jurul demonstraţiei de forţă şi al promisiunii restaurării statutului de mare putere, recunoaşterea unei erori strategice echivalează cu o fisură în însăşi sursa sa de legitimitate. Pentru Vladimir Putin, pacea nu este acceptabilă decât dacă este confirmarea victoriei, fie ea teritorială, simbolică sau strategică, pentru că, în absenţa unei naraţiuni a succesului, întreaga construcţie politică edificată în ultimele două decenii devine vulnerabilă.
După patru ani, războiul a demonstrat că stabilitatea europeană nu derivă automat din interdependenţă, ci dintr-un echilibru între reguli şi putere, între constrângere juridică şi capacitate strategică. Când acest echilibru este ignorat, ordinea devine vulnerabilă. Lecţia acestor ani nu este că ordinea bazată pe norme ar fi o iluzie, ci că aceasta nu funcţionează prin inerţie, ci depinde de disponibilitatea actorilor de a o susţine chiar şi atunci când costurile cresc.
Euro
Dolar SUA
Franc elveţian
Liră sterlină
Gram de aur
Opinia Cititorului