Dezorganizarea globală - Coincidenţe sau convergenţă?

Dezorganizarea accelerată a arhitecturii globale ridică o întrebare legitimă: asistăm la o succesiune de coincidenţe sau la manifestarea convergentă a unor moduri diferite de înţelegere ale aceloraşi transformări structurale ale lumii? Când procese factuale, strategii de stat şi doctrine teoretice ajung la rezultate similare, ipoteza coincidenţei începe să fie insuficientă.

• 1. Nivelul factual: dezorganizarea ca proces obiectiv

La nivel empiric, dezorganizarea este incontestabilă. Retragerea Statelor Unite din mecanisme multilaterale, utilizarea sancţiunilor financiare ca instrument recurent de politică externă, politizarea infrastructurilor critice (plăţi, tehnologie, comerţ) şi fragmentarea lanţurilor globale de aprovizionare sunt fapte documentate de instituţii precum FMI, BIS şi OMC.

Aceste evoluţii nu exprimă o „strategie a haosului” declarată, ci rezultatul acumulării de decizii care:

- cresc impredictibilitatea sistemică;

- erodează rolul bunurilor publice globale;

- transformă stabilitatea într-o variabilă contingentă politic.

La acest nivel, dezorganizarea nu este ideologică, ci funcţională: actorii reacţionează defensiv la un centru devenit instabil.

• 2. Nivelul strategic: obiectivele Chinei (şi ale Rusiei)

Pe un plan diferit, China şi Rusia au promovat delegitimarea ordinii unipolare, iar nu dezordinea globală.

China

Documentele oficiale chineze vorbesc constant despre:

- lume multipolară;

- pluralism instituţional;

- suveranitate economică;

- reducerea dependenţelor critice (financiare, tehnologice, comerciale).

Iniţiative precum Belt and Road, extinderea BRICS, promovarea plăţilor în monede locale sau dezvoltarea unor infrastructuri alternative (CIPS) nu urmăresc colapsul ordinii globale, ci crearea de reţele paralele capabile să funcţioneze în afara unui centru unic.

Beijingul a teoretizat această tranziţie ca fiind inevitabilă („Marea Schimbare Nemaivăzută într-un Secol”), nu ca un act de voinţă revoluţionară, ci ca efect al maturizării sistemului global.

Rusia

Rusia, mai mult decât China, a internalizat ideea confruntării cu ordinea existentă. Strategia sa a fost mai degrabă:

- disruptivă;

- asimetrică;

- orientată spre testarea limitelor sistemului occidental.

Pentru Moscova, fragmentarea nu este un risc secundar, ci un instrument de supravieţuire strategică într-un sistem perceput ca ostil.

• 3. Nivelul doctrinar: accelerationismul

Accelerationismul, ca doctrină teoretică, nu este un proiect geopolitic, ci o lectură filosofică a dinamicii sistemelor complexe. Ideea sa centrală este simplă: sistemele aflate în contradicţie structurală nu se reformează prin echilibru, ci se transformă prin intensificare.

În forma sa clasică:

- accelerationismul nu „creează” criza;

- el afirmă că accelerarea proceselor existente scoate la suprafaţă limitele reale ale sistemului.

Important: accelerationismul nu presupune neapărat intenţie politică coordonată.

El funcţionează ca grilă de interpretare, nu ca program guvernamental.

• 4. Prima coincidenţă: faptele confirmă teoria

Prima coincidenţă este relativ benignă: realitatea factuală pare să confirme intuiţia accelerationistă. Intensificarea tensiunilor nu stabilizează sistemul, ci îl fragmentează.

Aceasta, în sine, nu dovedeşte nimic mai mult decât faptul că:

- teoria a intuit corect o dinamică posibilă;

- realitatea a intrat într-o fază de stres structural.

O singură coincidenţă poate fi întâmplătoare.

• 5. A doua coincidenţă: strategiile statelor converg spre aceeaşi logică

A doua coincidenţă este mai problematică. Atât China, cât şi Rusia, deşi cu stiluri diferite, au construit strategii care mizează pe accelerarea delegitimării centrului unic, nu pe repararea lui.

Mai mult:

- ele nu încearcă să salveze instituţiile existente;

- ci să facă tranziţia funcţională în afara lor.

Aceasta nu este accelerationism doctrinar, dar este o aplicare practică a aceleiaşi logici: sistemul vechi nu se mai corectează, ci se depăşeşte prin proliferare de alternative.

• 6. A treia coincidenţă: reacţia Occidentului reproduce aceeaşi dinamică

Paradoxul major este că deciziile Statelor Unite accelerează exact procesele pe care rivalii săi le considerau inevitabile.

Prin:

- retrageri instituţionale;

- sancţiuni sistemice;

- fragmentarea deliberată a comerţului;

- utilizarea dolarului ca instrument coercitiv,

Washingtonul nu combate multipolaritatea, ci o operaţionalizează.

Aceasta este a treia coincidenţă: actorul central produce efecte compatibile atât cu strategia rivalilor, cât şi cu lectura accelerationistă a istoriei.

• 7. Ipoteza convergenţei: nu coordonare, ci gândire asupra aceleiaşi realităţi

Când:

1.realitatea factuală,

2.strategiile statelor rivale,

3.şi o doctrină teoretică independentă

ajung la aceleaşi rezultate structurale, explicaţia cea mai economică nu este conspiraţia, ci convergenţa de interpretare.

Toţi citesc aceeaşi realitate:

- limitele ordinii unipolare;

- costurile centralizării;

- fragilitatea dependenţelor unice.

Diferenţa este doar de limbaj:

- China o numeşte „multipolaritate”;

- Rusia o tratează ca oportunitate de rupere;

- accelerationismul o descrie ca inevitabilitate sistemică;

- SUA o produc involuntar (probabil) prin reacţii defensive şi impulsive.

• Dezorganizarea nu mai este un accident

Nu există dovezi de coordonare între accelerationism, China şi Rusia. Dar există ceva mai important: o suprapunere de raţionamente despre aceeaşi realitate istorică.

Când trei cadre diferite - faptic, strategic şi doctrinar - duc la aceeaşi direcţie, ipoteza coincidenţei slăbeşte.

Rămâne ipoteza mai solidă: lumea a intrat într-o fază în care dezorganizarea nu mai este un accident, ci o formă de tranziţie.