Zidul Berlinului nu a căzut, ci s-a mutat pe Nistru

Într-un festival al absurdului comunist, un concurs al umbrelor URSS-ului întinsă peste jumătate de continent după Al Doilea Război Mondial, Varniţa (Republica Moldova) ar putea intra în topul cicatricilor lăsate de rusificarea şi sovietizarea Europei. M-am aflat acolo în zorii noului an, când am însoţit doi prieteni jurnalişti din Republica Moldova care filmau un reportaj despre primele zile fără gaz rusesc în Transnistria. Gândurile mele au descris o mişcare de dronă şi au fotografiat din stratosferă scena pe care v-o descriu mai jos.

Suntem la graniţa dintre 2024, 2025, Rusia, Europa, slavi, latini, Puşkin, Eminescu, ocupaţie, rezistenţă, gaz ieftin, gaz scump, Nistru, Prut. Asta se vede din drona care "pozează" Europa, la marginea ei răsăriteană. Am făcut zoom şi am intrat în poveste.

De la 1 ianuarie Transnistria a rămas fără gaz ieftin rusesc, după ce Ucraina nu a mai permis tranzitul metanului către Europa, iar Moscova a invocat o datorie istorică pentru gazul ieftin. Centrala de la Cuciurgan, construită de sovietici acum 60 de ani şi aflată pe teritoriul Transnistriei, ar fi ars în ultimii ani gaz de 750 de milioane de dolari. Până acum afacerea era simplă: Rusia trimitea gaz ieftin la Cuciurgan, termocentrala asigura 75% din energia electrică necesară Republicii Moldova, iar Transnistria şi alte 13 sate aflate pe malurile Nistrului, dar sub jurisdicţia Republicii Moldova, plăteau metrul cub de gaz cu 1 leu moldovenesc. Restul Republicii Moldova plătea gazul cu 17 lei moldoveneşti pentru un metru cub. Înţelegerea a funcţionat de minune până când ucrainenii au oprit tranzitul (contractul cu Gazprom era semnat până în 2026).

Deloc surprinzător, după închiderea robinetului, Chişinăul şi-a dat seama că poate rezista foarte bine fără gazul rusesc. Aceeaşi revelaţie a avut-o toată Europa după invadarea Ucrainei de ruşi în 2022. Aşadar, moldovenii cumpără electricitate din România (de pe Bursă, din energia produsă în centrala pe gaze de la Brazi sau în reactoarele de la Cernavodă), iar diferenţa o asigură din instalaţiile de energie regenerabilă. De exemplu, Moldova şi-a dublat capacitatea instalată în fotovoltaic, de la 160 MW în 2023, la 350 MW în 2024. De altfel, capacitatea instalată a Moldovei din surse regenerabile se apropie de puterea unui reactor nuclear, fiind de aproape 600 de MW, de peste zece ori mai mare decât acum cinci ani.

România este în acest moment principala sursă de energie din Republica Moldova, asigurând aproape 60% din consum. Restul electricităţii vine din termocentralele moldoveneşti şi din energia regenerabilă. O altă gură de oxigen o reprezintă gazoductul Iaşi-Ungheni prin care România (care a fost chiar liderul blocului comunitar în producţia de gaze naturale) poate alimenta Republica Moldova cu 1,5 miliarde de metri cubi la capacitatea maximă a conductei. Nu în ultimul rând, Moldova încearcă să finalizeze lucrările la linia electrică aeriană de 400 kV de transport a energiei din România (Vulcăneşti-Chişinău) şi trebuie să înceapă planurile pentru construcţia unei centrale noi de producere a energiei, de data asta pe malul drept al Nistrului.

Cu alte cuvinte, criza energetică din Transnistria poate fi depăşită de Chişinău destul de uşor, fără a recurge la mişcări dramatice prevăzute în starea de urgenţă energetică, aflată în vigoare până la sfârşitul lunii februarie. Mai mult, Tiraspolul, capitala autoproclamatei Transnistria, ar putea să cumpere energie de la Chişinău, dar această mişcare pare de neconceput din spatele "zidului care pluteşte" pe apele Nistrului. Ambasada Rusiei la Chişinău a avut o reacţie violentă la adresa Republicii Moldova, Ucrainei şi Occidentului printr-un comunicat în care acuză Vestul de problemele Transnistriei.

La o primă vedere, se doreşte alimentarea unei revolte a ruşilor din Transnistria, care ar cere, la rândul ei, nevoia de intervenţie a Moscovei pentru apărarea propriilor cetăţeni. "Protecţia cetăţenilor şi compatrioţilor ruşi este o prioritate absolută a politicii externe", se menţionează în declaraţia ambasadorului Oleg Ozerov la Chişinău. Compatrioţii pe care îi victimizează Moscova sunt, de fapt, aceiaşi cu armata ocupanţilor care şi-au parcat tancurile în Transnistria.

Biroul de Reintegrare din Republica Moldova a răspuns cu un comunicat în care aminteşte că autorităţile separatiste de la Tiraspol au respins ajutorul propus de Moldova, dar şi că livrarea gazului se putea (şi se poate) face prin gazoductul transbalcanic (care porneşte din Turcia). Din păcate, premisele nu sunt suficiente pentru ca Moscova să-şi ajute cu adevărat propriii cetăţeni din stânga Nistrului. Aceştia par mai degrabă o monedă de schimb pentru mutările viitoare pe o tablă de şah cu prea mulţi nebuni.

Ne întoarcem în Varniţa, localitatea de lângă Nistru. Doamna Maria Scufinsky este unul dintre personajele intervievate de colegii mei jurnalişti în localitatea de graniţă, aflată însă sub jurisdicţia Republicii Moldova. Iţele moldovenilor sunt tare încurcate: peste Nistru sunt localităţi administrate de Chişinău (pentru care moldovenii au luptat în 1992 cu ruşii, în războiul Transnistrean), iar dincoace de Nistru sunt 13 localităţi care primeau până acum gaz rusesc ieftin din Transnistria.

Ca să ajungă în Varniţa, doamna Maria a venit din Tiraspol şi a trebuit să treacă graniţa ilegală, pusă de separatişti. Ea se consideră româncă, chiar dacă s-a născut cu o lună înainte ca Stalin să rupă în două Moldova, de-a lungul Prutului. Doamna Maria avea doar o lună când România Mare devenea mai mică, iar numele ei de familie cu rezonanţă poloneză căpăta sufix rusesc: Scufinskaya. Românii aflaţi prin cinismul geografiei în graniţele Basarabiei, au fost înghiţiţi de URSS, alături de alte zeci de popoare, limbi şi identităţi, de la Marea Neagră, până la Marea Japoniei.

Au urmat foametea, deportările, stalinismul, cortina de fier, comunismul, grafia chirilică, propaganda, epurarea elitelor, jumătate de milion de soldaţi ruşi staţionaţi în ţările din blocul sovietic, conducători loiali Moscovei, Revoluţia din Ungaria, construirea zidului Berlinului, Primăvara de la Praga, Solidaritatea de la Gdansk, 1984 - cartea lui Orwell, perestroika, 1989. Dar punctul nu a fost pus aici şi nimic din ce ne-a arătat secolul al XX-lea nu s-a încheiat. A trecut un sfert din secolul al XXI-lea, iar scenariul istoriei pare prins într-o buclă a timpului care repetă unele cadre până când încep fluierăturile în sala de cinema. Rusia joacă aceeaşi carte.

Transnistria este acum una dintre enclavele Rusiei, recunoscută la nivel internaţional doar de alte trei teritorii autoproclamate, controlate tot de Moscova: Osetia de Sud, Abhazia şi Nagorno-Karabah. Autonomia acestei fâşii de pământ în care trăiesc români, moldoveni, ucraineni şi ruşi nu este recunoscută oficial de Rusia, chiar dacă pe teritoriul Transnistriei sunt aproximativ 5.000 de soldaţi ruşi înarmaţi, pe care îi întâlneşti inclusiv pe teritoriul statului moldovean (nu doar pe malul stâng al Nistrului), având o calitate vagă şi ne-credibilă de "pacificatori". Orice călător prin Moldova poate întâlni soldaţi ruşi înarmaţi în apropierea Nistrului, precum şi taburi sau tancuri cu steagul Rusiei pe ele. Oricine se poate gândi că fosta armată a 14-a a URSS staţionată peste Nistru poate ajunge într-o oră la Chişinău, fără să poată fi oprită de nimeni, din moment ce în punctele de pacificatori stau mereu doi soldaţi: unul rus înarmat şi un moldovean dezarmat. Dezarmant, de-a dreptul, nu?

Oare cine îşi mai aminteşte că în 1999, la Summitul OSCE de la Istanbul, Rusia promitea ca până în 2002 să-şi retragă trupele din regiunea separatistă de peste Nistru şi să-şi distrugă armamentul netransportabil? Iată-ne după 20 de ani de la deadline, tot cu un "zid plutitor" pe Nistru.

Mii de români din Transnistria privesc spre Vest, spre România, peste zidul la care ruşii pun în fiecare zi, în fiecare an, alte cărămizi. Îi vom vedea tot mai rar, îi vom auzi tot mai încet? Zidul Berlinului nu a fost doar o delimitare ostentativă a ariei de influenţă a URSS; el stă la baza retoricii putiniste din prezent şi a reprezentat mereu metafora unui hotar care se întinde peste un secol de istorie. Hotarul dintre cele două lumi nu a dispărut. S-a mutat doar mai la estul Berlinului de Est.