Analiză AEI: Povestea celor două reforme sau cum România a reuşit să transforme internetul într-un succes şi energia într-o criză permanentă

Privită de la distanţă, România ultimilor treizeci şi cinci de ani pare să fi trăit două poveşti complet diferite, conform unui comunicat de presă emis de AEI, remis redacţiei.

În prima poveste, România a construit una dintre cele mai performante pieţe de telecomunicaţii din Europa. A plecat de la telefoane fixe pentru care se aştepta ani întregi, de la centrale analogice şi de la o infrastructură aproape medievală, pentru a ajunge una dintre ţările cu cele mai rapide şi accesibile servicii de internet din lume. A fost o transformare spectaculoasă, produsă fără scandaluri permanente, fără ordonanţe de urgenţă lunare şi fără intervenţii dramatice ale statului.

În a doua poveste, România a încercat să reformeze energia prin intermediul politicului. Şi aici punctul de plecare era promiţător. Ţara avea aproape tot ce şi-ar fi putut dori un stat european: gaze naturale, petrol, hidrocentrale, cărbune, energie nucleară şi o poziţie strategică importantă în regiune. Cu toate acestea, după mai bine de trei decenii, energia continuă să fie asociată cu crize, plafonări, compensări, intervenţii administrative, scandaluri politice şi promisiuni repetate că „de data aceasta reforma va fi făcută corect”.

Marele eşec energetic al României şi marele succes al telecomunicaţiilor

Conform analizei, această diferenţă nu poate fi explicată doar prin faptul că energia este mai complicată decât telecomunicaţiile. Este mai complicată, fără îndoială, dar complexitatea tehnică nu explică de ce una dintre reforme a produs prosperitate şi încredere, iar cealaltă a produs neîncredere şi conflicte.

Explicaţia trebuie căutată în altă parte.

Telecomunicaţiile au fost una dintre puţinele reforme româneşti în care succesul depindea aproape exclusiv de capacitatea de a crea valoare. Pentru a câştiga bani trebuia să construieşti reţele, să aduci tehnologie nouă, să găseşti clienţi şi să oferi servicii mai bune decât concurenţa. Profitul era recompensa pentru investiţie, risc şi inovaţie. Statul stabilea regulile jocului, dar nu putea decide cine câştigă şi cine pierde. Această decizie aparţinea consumatorului.

În energie, logica a fost diferită încă de la început.

Aici profitul nu a depins întotdeauna de capacitatea de a construi ceva nou. De multe ori a depins de accesul la resurse, de poziţionarea într-un anumit segment al pieţei, de modificarea unei reglementări, de apariţia unei scheme de sprijin sau de capacitatea de a influenţa procesul decizional. În telecom, pentru a câştiga bani trebuia să convingi clientul. În energie, de prea multe ori era suficient să fii aproape de locul în care se stabileau regulile, să fi pus în faţă.

Aşa a apărut prima mare diferenţă dintre cele două lumi. Telecomul a creat antreprenori. Energia a creat „băieţi deştepţi”. Această diferenţă pare subtilă, dar ea explică aproape tot ceea ce a urmat.

Energia nu este doar o piaţă, ci şi o sursă extraordinară de rentă economică şi putere politică.

În telecom, competiţia împingea actorii economici să investească tot mai mult. În energie, dimensiunea rentelor disponibile a atras inevitabil alte categorii de interese. Pentru că energia este unul dintre puţinele domenii economice în care câştiguri uriaşe pot apărea nu doar din investiţii şi performanţă, ci şi din modificarea unei reglementări, din accesul la o resursă strategică sau din schimbarea unor condiţii de piaţă, din articole legislative făcute special ca să câştige cine trebuie, din ATR-uri acordate cu dedicaţie, din entităţi puse să controleze pentru a distruge competitorii şi care nu acţionează la sesizări etc.. Economiştii numesc acest fenomen „captură de rentă”. Cu cât rentele sunt mai mari, cu atât mai mulţi actori încearcă să le controleze şi orice tentativă de reformă eşuează.

Şi astfel, în jurul energiei româneşti s-a construit treptat un ecosistem complex de interese economice, politice, birocratice şi geopolitice. Telecomul a rămas dominat de logica concurenţei. Energia a devenit dominată de logica influenţei.

Dar poate că nici măcar aceasta nu este cauza fundamentală. Adevărata problemă este că energia nu este doar o industrie. Energia este putere.

Un guvern poate ignora luni întregi problemele telecomunicaţiilor fără consecinţe politice majore. Dar niciun guvern nu poate ignora preţul energiei. Facturile influenţează inflaţia, costurile de producţie, nivelul de trai, competitivitatea economică şi, în cele din urmă, rezultatele alegerilor. Din acest motiv, energia a devenit terenul ideal pentru dezvoltarea populismului economic.

Ani la rând, toate guvernele au promis energie ieftină. Au promis protecţie pentru consumatori. Au promis că facturile vor rămâne sub control. Au promis că reforma poate fi făcută fără costuri şi fără sacrificii. Numai că energia nu funcţionează după regulile discursului electoral. Dacă investiţiile sunt amânate, costurile nu dispar, ele explodează când amânarea nu mai poate să fie menţinută. Dacă preţurile sunt ţinute artificial jos, nota de plată nu este anulată. Ea este doar transferată în viitor. Dacă modernizarea este amânată, degradarea sistemului continuă indiferent de declaraţiile politice.

România a ales mult timp să consume capitalul energetic moştenit din trecut şi să amâne momentul adevărului. Iar când acel moment a venit, în timpul crizei energetice din 2021-2022, societatea a descoperit că problemele acumulate timp de decenii nu mai puteau fi ascunse.

Atunci s-a văzut şi o altă iluzie care însoţise reforma energetică: confuzia dintre liberalizare şi concurenţă.

Două Românii: una conectată la fibră, cealaltă blocată în facturi mari

Ani la rând, consumatorilor li s-a spus că liberalizarea va aduce automat beneficii. Numai că liberalizarea nu înseamnă concurenţă. Concurenţa înseamnă existenţa unor alternative reale.

În telecom existau astfel de alternative. Se puteau construi reţele noi. Se putea intra pe piaţă. Se putea concura.

În energie, lucrurile sunt fundamental diferite. Consumatorul poate schimba furnizorul, dar nu poate schimba reţeaua de distribuţie. Nu poate schimba sistemul de transport. Nu poate schimba structura producţiei. Nu poate schimba dependenţele regionale şi nici caracterul de monopol natural al infrastructurii. Astfel, România a ajuns să vândă imaginea unei pieţe concurenţiale într-un sector care păstra multe dintre caracteristicile unui monopol.

Când a venit criza, consumatorii au descoperit că libertatea de a schimba furnizorul nu îi protejează de explozia preţurilor. Dar poate cel mai grav efect al tuturor acestor evoluţii a fost pierderea încrederii.

În telecom, consumatorul a fost centrul reformei. Tot sistemul era construit pentru a-l atrage şi a-l păstra. În energie, consumatorul a devenit adesea spectatorul unor decizii luate într-un cerc restrâns format din ministere, autorităţi de reglementare, companii de stat, mari actori privaţi şi grupuri de influenţă. Acesta este mecanismul prin care apare capturarea instituţională, momentul în care interesul public începe să fie împins în plan secund de interesele celor care controlează sistemul.

Privind astăzi în urmă, concluzia este mai simplă decât toate explicaţiile tehnice care au fost oferite în ultimele decenii.

România nu a eşuat în energie pentru că nu avea resurse. Nu a eşuat din cauza Uniunii Europene. Nu a eşuat din cauza pieţei şi nici măcar din cauza liberalizării. A eşuat pentru că cineva a vrut să eşueze, deoarece cel mai mult se câştigă din haos şi eşecuri. Pentru aceasta în mod voit s-a construit o piaţă fără concurenţă reală, s-a realizat o reformă fără consecvenţă şi o strategie fără continuitate. Telecomul a fost lăsat să funcţioneze ca o industrie a concurenţei. Energia a rămas captivă politicienilor şi „băieţilor deştepţi”.

Iar atunci când un sector strategic devine locul de întâlnire dintre rente economice, influenţă politică, populism electoral, captură instituţională şi interese geopolitice, interese ale unor grupuri interne sau externe, criza încetează să mai fie un accident. Devine modul normal de funcţionare al sistemului.

Aceasta este, probabil, adevărata poveste a celor două reforme. Una a construit valoare şi a fost judecată de consumatori. Cealaltă a administrat putere şi a fost judecată de interese. Iar în România postcomunistă, de prea multe ori, puterea a avut câştig de cauză în faţa valorii.

Telecomunicaţiile au fost lăsate să devină o industrie a concurenţei. Energia a rămas o industrie a puterii şi influenţei.

Privind ultimii 36 de ani, diferenţa fundamentală dintre telecomunicaţii şi energie poate fi formulată astfel: „Telecomunicaţiile au fost o industrie în care profitul s-a obţinut predominant prin concurenţă şi inovare, cu fuziuni, incapacităţi de plată şi falimente. Energia a fost o industrie în care profiturile au depins aproape exclusiv de deciziile politice, reglementări favorizante, acces cu dedicaţie la resurse etc.

De aceea liberalizarea telecomunicaţiilor a produs rapid beneficii vizibile pentru consumator, în timp ce 1liberalizarea” energiei a fost permanent influenţată de conflicte între obiective contradictorii: securitate energetică, preţuri mici, profitabilitate, decarbonizare, interese geopolitice şi interese economice ale diferitelor grupuri. Acesta este motivul pentru care energia a devenit unul dintre cele mai disputate şi vulnerabile domenii ale economiei româneşti după 1990.

Dumitru Chisaliţă

Preşedinte AEI