English
Auditorul intră într-o companie cu autoritatea medicului care citeşte analizele şi cu prestigiul instituţiei care transformă suspiciunea în încredere. Semnătura sa linişteşte investitorii, convinge băncile, protejează conducerea şi oferă pieţei impresia că cineva independent a verificat realitatea din spatele cifrelor. Dar ce se întâmplă când medicul depinde financiar de pacient, când compania verificată îi plăteşte onorariul, îi poate rezilia contractul şi îi poate oferi alte servicii mult mai profitabile? Cine îl controlează pe cel plătit să controleze?
Scandalul KPMG Australia aduce această contradicţie în actualitate. Australian Financial Review a relatat că firma ar pregăti eliminarea a aproximativ 1.000 de posturi, circa 10% din personal, pe fondul efectelor unui scandal privind activitatea de audit. KPMG, una dintre companiile ce fac parte din aşa-numitul Big Four, a precizat, potrivit sursei citate, că îşi analizează modelul operaţional, costurile şi necesarul de personal, dar că nu a luat încă o decizie privind concedierile. Criza este însă reală: firma este investigată după ce un avertizor de integritate a susţinut că informaţii confidenţiale provenite de la clienţi precum Lendlease şi Optus ar fi fost folosite pentru câştigarea unor contracte de audit la Westpac, Dexus şi Telstra. Au urmat plecări la vârful organizaţiei, iar KPMG nu poate participa temporar la licitaţii pentru noi contracte ale guvernului federal australian.
Cazul nu indică doar posibile abateri individuale, ci expune contradicţia fundamentală a industriei: firmele însărcinate să apere independenţa şi integritatea pieţei sunt organizaţii comerciale obligate să câştige clienţi şi să producă profit. Partenerul de audit trebuie să fie sceptic faţă de conducerea companiei verificate, dar firma sa trebuie să păstreze compania în portofoliu. Trebuie să pună întrebări incomode, însă nu atât de incomode încât clientul să aleagă alt auditor.
Auditorul nu este plătit de investitorul pe care îl protejează, de angajatul care îşi poate pierde locul de muncă sau de contribuabilul care poate ajunge să suporte consecinţele unui faliment. Este selectat şi remunerat de compania pe care o verifică. Independenţa sa există juridic şi profesional, dar dependenţa economică nu dispare prin invocarea unui cod etic. Auditorul trebuie „să muşte mâna care îl hrăneşte”, dar suficient de elegant încât să fie invitat şi anul următor.
Companiile din Big Four nu vând numai audit, ci şi consultanţă fiscală, evaluări, strategie, tehnologie, restructurări şi asistenţă pentru tranzacţii. Mai mult, auditul poate deveni uşa de intrare către contracte mult mai profitabile, iar informaţiile obţinute în timpul verificării au o valoare comercială uriaşă. În teorie, există ziduri interne şi reguli privind conflictele de interese. În practică, scandalul australian arată cât de fragil poate deveni zidul atunci când informaţia confidenţială poate ajuta firma să câştige noi clienţi.
• Wirecard, un caz în care auditorul a greşit grav
Uniunea Europeană a introdus rotaţia auditorilor, interdicţii privind anumite servicii şi un plafon pentru serviciile non-audit permise entităţilor de interes public. Aceste reguli limitează riscurile, dar nu elimină modelul economic care le produce. Piaţa este concentrată, iar marile bănci, companii energetice, societăţi listate şi grupuri internaţionale aleg, de regulă, dintr-un cerc restrâns de furnizori. Auditorul se schimbă, dar jocul continuă adesea cu aceiaşi câţiva jucători.
Istoria demonstrează că un raport de audit fără rezerve nu garantează supravieţuirea unei companii. Wirecard, vedeta tehnologică a Germaniei, a intrat în insolvenţă în 2020 după descoperirea unei găuri de 1,9 miliarde de euro. EY îi verificase ani la rând situaţiile financiare. Autoritatea germană de supraveghere a amendat firma cu 500.000 de euro şi i-a interzis timp de doi ani să preia noi audituri pentru entităţi de interes public, potrivit Reuters. În Marea Britanie, Carillion a intrat în lichidare în 2018 după ani în care KPMG emisese opinii fără rezerve. Conform BBC şi The Guardian, ancheta parlamentară a descris auditurile drept superficiale şi relaţia îndelungată dintre KPMG şi companie drept una marcată de complezenţă, simptomatică pentru o piaţă care funcţionează în beneficiul oligopolului, dar nu şi al economiei.
Apărarea industriei este corectă tehnic: auditul nu garantează sănătatea companiei, nu certifică viitorul şi nu poate descoperi orice fraudă. Auditorul oferă doar o „asigurare rezonabilă” că situaţiile financiare nu conţin denaturări semnificative. Problema este că piaţa citeşte raportul ca pe o ştampilă de sănătate. Băncile acordă împrumuturi, investitorii cumpără acţiuni, furnizorii acceptă plata la termen, iar autorităţile menţin licenţe bazându-se inclusiv pe informaţii auditate. Societatea plăteşte pentru încredere, dar află după faliment că primise doar o asigurare limitată.
• City Insurance - un alt caz cu auditor sancţionat
România are propriile exemple. City Insurance, fostul lider al pieţei RCA, s-a prăbuşit lăsând în urmă sute de mii de păgubiţi şi obligaţii transferate Fondului de Garantare a Asiguraţilor. BDO Audit, principalul auditor al companiei în perioada expansiunii sale, a fost sancţionată de Autoritatea pentru Supravegherea Publică a Activităţii de Audit Statutar cu avertisment şi cu o amendă reprezentând 0,6% din cifra de afaceri, potrivit informaţiilor publicate la momentul respectiv. În 2025, BDO Audit a obţinut însă în instanţă anularea unei decizii distincte a ASF din 2021, prin care îi fusese retrasă aprobarea pentru auditarea societăţilor de asigurare. Cazul arată cât de complicată devine stabilirea răspunderii după prăbuşirea unei companii: conducerea invocă situaţiile auditate, auditorul informaţiile primite de la conducere, iar supraveghetorul raportările furnizate de companie.
Vulnerabilitatea auditului nu apare însă numai la faliment. Ea poate exista atunci când o mare firmă de servicii profesionale evaluează o tranzacţie sau participă la soluţionarea unei dispute, iar ulterior ajunge să auditeze una dintre companiile aflate în centrul acelei construcţii economice. Cazul Comvex-Davira, prezentat de ziarul BURSA, ridică tocmai această problemă.
În urma unei majorări de capital la Comvex, participaţia Solidmet SRL a scăzut de la 63,24% la 30,68%. Solidmet era deţinută integral de Bulk Project SRL, controlată de Befstras Holding Limited din Cipru şi Octogon Shipping & Services SRL. Befstras era deţinută de Davira AG din Zurich, ai cărei acţionari erau Dan Drăgoi, Viorel Panait şi Raimondo de Rubeis. Davira avea astfel o participaţie economică indirectă la Comvex, chiar dacă, potrivit poziţiei transmise de Comvex ziarului BURSA, compania elveţiană nu figura direct în registrul acţionarilor societăţii româneşti.
• Lipsă totală de transparenţă în cazul Pwc-Comvex-Davira
Documentele consultate de BURSA arată că, în decembrie 2017, o firmă elveţiană de avocatură avertiza că administraţia fiscală federală ar putea considera subscrierea unor drepturi de preferinţă de către persoane apropiate unor acţionari drept o distribuţie ascunsă de profit în detrimentul Davira. Valoarea aflată în discuţie era de aproximativ 5,8 milioane de franci elveţieni, iar sarcina fiscală potenţială pentru Davira s-ar fi ridicat la circa 3,15 milioane de franci.
La 22 decembrie 2017, după o întâlnire la care au participat Viorel Panait, reprezentanţi ai Davira şi un reprezentant PricewaterhouseCoopers, a fost semnat un memorandum prin care consecinţa economică suportată de Davira era redusă de la aproximativ 5,8 milioane la 211.000 de franci elveţieni. Avocaţii elveţieni citaţi în documentarea BURSA au susţinut că reducerea nu avea fundament. Directorii Davira afirmaseră că PwC urma să evalueze diluarea participaţiei indirecte la Comvex.
La aproximativ o lună, acţionarii Comvex au fost convocaţi să numească PricewaterhouseCoopers Audit SRL auditor financiar pentru următorii trei ani. Relaţia a continuat, raportul anual al Comvex pentru 2025 arătând că situaţiile financiare ale companiei au fost auditate tot de PricewaterhouseCoopers Audit SRL.
Cronologia nu demonstrează singură încălcarea normelor de independenţă şi nici faptul că reprezentantul implicat în discuţiile din Elveţia şi PricewaterhouseCoopers Audit SRL aparţineau aceleiaşi entităţi juridice sau aceleiaşi echipe. Ridică însă o întrebare legitimă: dacă o entitate sau persoane din reţeaua PwC au contribuit la o evaluare legată de diluarea participaţiei la Comvex, iar o firmă din aceeaşi reţea a devenit imediat după aceea auditorul Comvex, cine a verificat existenţa unei ameninţări de autorevizuire şi ce măsuri au fost luate pentru protejarea independenţei?
Întrebările au revenit după ce Davira a înregistrat, la finalul anului 2022, o pierdere de aproximativ 7,67 milioane de franci elveţieni. Raimondo de Rubeis a susţinut pentru BURSA că un raport PwC România ar fi descris activitatea Comvex ca fiind în scădere şi ar fi luat în calcul posibilitatea ca societatea să nu distribuie dividende. Potrivit acestuia, evoluţia ulterioară a contrazis scenariul, deoarece Comvex a acordat dividende consistente pentru anii 2021-2023, iar pentru 2024 se contura o nouă distribuire importantă.
O prognoză infirmată de evoluţiile ulterioare nu dovedeşte automat neglijenţa evaluatorului. Pentru o concluzie ar trebui cunoscute raportul integral, informaţiile disponibile la momentul întocmirii şi ipotezele folosite. Dar raportul devine relevant dacă a contribuit la deprecierea participaţiei Davira, la recapitalizarea companiei sau la schimbarea structurii acţionariatului.
Solicitată de BURSA să ofere informaţii despre raport şi memorandum, PwC România a răspuns că politica sa este să nu comenteze aspectele legate de clienţi. Confidenţialitatea reprezintă o obligaţie profesională, dar creează o zonă opacă atunci când rapoartele au efecte asupra acţionarilor unei companii listate. Firma nu poate divulga informaţiile clientului, iar publicul nu poate verifica independenţa şi ipotezele utilizate. Singura instituţie care poate examina documentele fără a încălca secretul comercial rămâne autoritatea de supraveghere.
• Sancţiunile întârziate, asumate drept cost al activităţii de companiile din Big Four
Cazul Comvex-Davira nu trebuie comparat cu Wirecard sau City Insurance şi nici prezentat drept cazul unei companii aflate în pragul falimentului. Relevanţa sa este diferită: arată că problema independenţei auditorului poate exista şi într-o companie profitabilă, care distribuie dividende. Întrebarea este dacă firma chemată să certifice situaţiile financiare a avut anterior un rol de consultant sau evaluator într-o situaţie ale cărei efecte economice erau conectate la compania auditată.
Acelaşi risc apare la companiile de stat, unde independenţa auditorului întâlneşte influenţa politică. Pierderile pot fi ascunse în creanţe greu de recuperat, active supraevaluate, provizioane insuficiente, contracte împovărătoare sau ipoteze prea optimiste privind continuarea activităţii. Auditorul poate formula rezerve şi avertismente, dar acestea rămân adesea îngropate în rapoarte voluminoase, în timp ce conducerea prezintă public numai cifra de afaceri şi profitul contabil.
În România, supravegherea auditului statutar revine ASPAAS, în baza Legii nr. 162/2017. Pentru entităţile de interes public intervin şi comitetele de audit, ASF, Banca Naţională şi alte organisme de control. Problema nu este însă numărul instituţiilor, ci viteza şi profunzimea verificărilor, transparenţa constatărilor şi severitatea sancţiunilor. O amendă suportabilă, aplicată la ani după apariţia problemei, riscă să devină un simplu cost al activităţii.
Onorariile de audit şi cele pentru servicii suplimentare ar trebui prezentate transparent. Atunci când o entitate dintr-o reţea globală a oferit anterior servicii de evaluare sau consultanţă legate de o companie care urmează să fie auditată, declaraţia de independenţă ar trebui să explice natura generală a relaţiei şi măsurile adoptate pentru eliminarea riscului de autorevizuire. În cazurile de insolvenţă majoră, pierderi neexplicate sau dispute privind evaluări cu efect semnificativ ar trebui declanşată automat o revizuire independentă a activităţii auditorului.
KPMG Australia, Wirecard, Carillion, City Insurance şi Comvex-Davira nu sunt cazuri identice şi nu trebuie forţate într-o singură concluzie juridică. Ele indică însă aceeaşi fisură: organizaţia chemată să apere independenţa este dependentă de contracte, relaţii şi profit, iar publicul vede rezultatul muncii sale fără a putea vedea întotdeauna relaţiile comerciale din spatele lui.
Dacă auditorul controlează compania, regulatorul trebuie să controleze auditorul, iar publicul trebuie să poată controla regulatorul. Altfel, după următorul faliment, următoarea pierdere transferată acţionarilor sau următoarea evaluare convenabilă celui care a comandat-o, vom primi aceeaşi explicaţie impecabil formulată: toate instituţiile şi-au îndeplinit atribuţiile, toate procedurile au fost respectate, numai compania, banii şi încrederea au dispărut.
• Enron şi Grecia, marile fraude care au trecut de filtrele auditorilor
Două dintre cazurile care au scos la iveală limitele grave ale auditului financiar, deşi responsabilităţile nu sunt identice, sunt Enron şi Goldman Sachs-Grecia. În cazul Enron, eşecul a fost direct şi devastator. Enron, considerată cândva una dintre cele mai inovatoare companii americane, a intrat în faliment la 2 decembrie 2001, după descoperirea unei fraude contabile sistematice. Conducerea grupului ascunsese datorii şi pierderi prin societăţi create special şi prezentase investitorilor rezultate financiare care nu reflectau situaţia reală. Acţiunile Enron s-au prăbuşit de la peste 90 de dolari la mai puţin de un dolar, iar acţionarii au pierdut aproximativ 60 miliarde dolari. Mii de angajaţi au rămas fără locuri de muncă şi şi-au pierdut o parte importantă din economiile pentru pensie. Arthur Andersen LLP, auditorul Enron, a validat situaţii financiare care ascundeau datorii şi pierderi uriaşe, iar angajaţii firmei au distrus documente legate de audit. Pentru activitatea sa la Enron, Arthur Andersen LLP a primit, în anul 2000, 25 de milioane de dolari pentru audit şi alte 27 de milioane pentru servicii de consultanţă. Distrugerea documentelor referitoare la Enron a compromis definitiv reputaţia auditorului. Deşi condamnarea penală a firmei a fost anulată ulterior, în 2005, de Curtea Supremă a SUA, din cauza instrucţiunilor greşite date juriului, compania Arthur Andersen LLP îşi pierduse deja clienţii şi dispăruse practic de pe piaţă. Scandalul a condus la adoptarea Legii Sarbanes-Oxley, care a înăsprit controlul asupra raportărilor financiare şi activităţii auditorilor.
În cazul Greciei, mecanismul a fost mai complicat. Goldman Sachs a intermediat în 2001 tranzacţii cu instrumente derivate care au redus cu 2,367 miliarde euro datoria externă şi au coborât temporar raportul datorie-PIB de la 105,3% la 103,7%. În acel an, situaţiile financiare ale Goldman Sachs erau auditate de PricewaterhouseCoopers. Tranzacţiile au trecut prin raportările lui Goldman Sachs, bancă auditată de PwC, în timp ce instituţiile greceşti au furnizat date fiscale nefiabile, deoarece Eurostat nu dispunea atunci de competenţe de audit suficiente pentru a verifica direct conturile statului.
În concluzie, Enron arată un eşec demonstrat al auditorului unei companii, în timp ce cazul Greciei arată eşecul unui întreg sistem de audit, raportare şi supraveghere. În ambele situaţii, garanţiile oferite publicului s-au dovedit insuficiente atunci când ingineria contabilă şi financiară a depăşit capacitatea sau disponibilitatea instituţiilor de a o pune sub semnul întrebării.
Euro
Dolar SUA
Franc elveţian
Liră sterlină
Gram de aur
Opinia Cititorului