BNR: Apostolii apocalipsei bancare

O reţetă sigură şi la îndemâna oricărei persoane, oriunde pe mapamond, pentru a ajunge în atenţia publicului este cea de anunţa prăbuşiri bancare în lant, la orice semnal de stres, mai mult sau mai puţin important, în sistemul bancar naţional sau internaţional, potrivit unui articol BNR emis redacţiei. Câteva reflecţii privind cel mai recent episod de acest gen de pe meleaguri mioritice sunt redate în continuare.

În ultimele zile, mai multe publicaţii, au transmis avertismente că apocalipsa bancară se întrevede la orizont în România. Iminenţa unui astfel de pericol ne este prezentată în articole cu titluri de genul: ”România ar putea avea un val de falimente bancare” sau, mai alarmist, "Băncile româneşti în pragul colapsului. BNR aruncă bani din elicopter”. Toate aceste anunţuri au ca sursă o postare pe Facebook a şefului unei agenţii de consultanţă, prezentat de publicatii ca analist financiar şi chiar răsfăţat de una dintre ele cu apelativul de celebrul economist român (sic!). Postarea este însă, în mare măsură, aiuritoare, demonstrând neînţelegerea unor concepte economice şi mecanisme de funcţionare ale sistemului bancar (vezi mai jos). Totodată, ea lansează o alarmă bazata pe argumente "subţiri”, posibil în speranţa că situaţia economică se va deteriora grav în perioda următoare şi va duce, în cele din urmă şi măcar în parte, la validarea afirmaţiilor analistului.

Analistul nostru, în "Lecţia zilnică de economie” de pe Facebook, ne atenţionează că: "Puţini oameni ştiu că doar 10% din banii din depozite sunt păstraţi de către bănci. Restul de 90% din bani sunt folosiţi de bănci pentru a da credite: imobiliare, maşini (sic!), sandale (sic!) etc.”. Afirmaţia respectivă trimite la faptul că, în multe ţări, băncile sunt obligate prin prevederi legale să menţină o parte din depozitele primite sub forma unei rezerve în cont la banca centrală. În acelaşi timp, ea se referă şi la teoria creării de monedă prin mecanismul rezervei fracţionare, teorie care, în prezent, este considerată eronată de economişti, ea rămânând doar ca un exemplu didactic în manualele universitare. În economiile moderne, băncile creeză monedă privată atunci când acordă credite, înregistrarea creditului într-un cont de activ fiind însoţită concomitent de apariţia unui depozit de valoare corespunzătoare într-un cont de pasiv. Prin urmare, băncile nu au nevoie de depozitele clienţilor pentru a da credite, aşa cum susţine analistul, relaţia de cauzalitate fiind exact inversă ("creditele fac depozitele”). Fără a intra în dezvoltări teoretice, vom preciza însă că băncile nu pot crea în mod nelimitat monedă, sub formă de depozite bancare, un astfel de proces fiind supus unor constrângeri şi desfăşurându-se sub controlul băncii centrale. Totodată, vom sublinia că atragerea de depozite de la clienţi este utilă băncilor pentru ca aceasta duce la creşterea disponibilităţilor lor băneşti (rezerve) la banca centrală, asigurându-şi astfel lichiditate[i]; decontarea plăţilor dintre banci, în contul lor sau al clienţilor lor, se face prin utilizarea acestor rezerve.

Potrivit BNR, analistul afirmă că băncile păstrează 10% din depozitelor lor, această indicaţie numerică fiind, în fapt, o referire la rata rezervelor minime obligatorii. Valoarea menţionată este însă cea folosită adesea de manualele universitare, pentru simplificarea calculelor, în demonstrarea mecanismului rezervei fracţionare. În lumea reală, sistemele bancare nu operează cu o rată universal valabilă de 10% a rezervelor minime obligatorii, aceasta fiind diferită, în general, de la ţară la ţară. De asemenea, este util de ştiut că instrumentul de politică monetară "rezerve minime obligatorii (RMO)” nu este utilizat în toate ţările lumii, Canada fiind un exemplu în acest sens. În România, ratele care se aplică, în prezent, unor elemente ale bazei de calcul a RMO sunt de 8% pentru cele denominate în lei şi de 5% pentru cele în valută.

O altă afirmaţie eronată a analistului este aceea că 90% din sursele financiare atrase de bănci de la clienţii lor au drept contrapartidă credite. Din contextul postării, rezultă că un asemenea fenomen s-ar întâmpla peste tot în lume. În realitate, structura activului bilanţier al unei bănci, în funcţie de modelul bancar adoptat şi politicile individuale puse în practică, este mult mai complexă, pe lângă credite existând şi portofoliu de investiţii (titluri de valoare, efecte financiare), investiţii imobiliare, etc.

Analistul afirmă neîntemeiat că BNR a început să arunce cu bani din elicopter pentru a ajuta băncile din România, recurgând pentru a da mai multă greutate afirmaţiilor sale şi la sintagma în limba engleză "Helicopter money”. Cu siguranţă, imaginea unui elicopter care trece peste o comunitate şi paraşutează o încărcătură cu bani este prea seducătoare şi cu prea mare impact la public pentru a nu fi folosită cu referire la injecţiile de lichiditate ale BNR. Analistul nostru nici nu este primul care face acesta. Problema este că termenul "helicopter money” este utilizat greşit, acesta având un înţeles clar, strict limitat. Conceptul, atribuit cunoscutului economist Milton Friedman şi readus în atenţia publicului de Ben Bernanke (fost preşedinte FED), se referă la distribuirea directă şi fără contrapartida de bani de la banca centrala către agenţii economici (gospodării şi firme), deci nu către bănci. "Banii din elicopter” ar putea reprezenta un instrument neconvenţional de politică monetară, teoria economică pe care se sprijină fiind aceea că banii daţi consumatorilor vor spori venitul disponibil al acestora, având ca efect creşterea cheltuielilor lor şi în ultima instanţă stimularea producţiei.

Conform sursei, analistul afirmă fără urmă de ezitare şi cu referire la întregul sistem bancar că "băncile din România au încălcat criteriile de risc învăţate în facultate la cursul de Finanţe-Bănci”. În susţinerea acestei alegaţii, sunt aduse în discuţie riscul de lichiditate şi riscul de dobândă (nn: corect este "risc de rata a dobânzii”) cu care se confruntă, în mod tradiţional, băncile. Legat de primul risc, se arată că "băncile din România atrag finanţare /depozite pe termen scurt (maxim 1 an) şi dau credite pe termen lung (10, 30 de ani, etc)”. Aceasta ar atrage riscul ca băncile să rămână fără lichiditate în cazul în care "mai mulţi clienţi îşi mută banii în altă bancă”. În ceea ce priveşte al doilea risc, analistul susţine că sunt bănci (n.n. - parca era vorba de toate băncile) care au acordat credite cu dobândă fixă de 4% şi acum plătesc dobânzi la depozite de 8%, această realitate neavând "treabă cu bankingul”, pentru că "aceste bănci pierd bani”. Afirmaţiile analistului de mai sus sunt hazardate, atunci când agită spectrul falimentului în lanţ al băncilor în România. Aceste instituţii, prin natura lor, sunt supuse unei game largi de riscuri, fapt pentru care în aprecierea poziţiei şi performanţei financiare a fiecareia trebuie utilizat un set (larg) de indicatori relevanţi şi nu nişte simple referiri fără o valoare informativă clară cum sunt cele din postarea pe Facebook. Indicatorii respectivi trebuie să aibă în vedere aspecte cum ar fi: expunerea netă la riscul de rată a dobânzii, structura pe ansamblu a surselor de finanţare, lichiditatea activelor, riscul activelor şi solvabilitatea, profitabilitatea. Pentru a da doar un exemplu legat de riscul de lichiditate, să precizăm că băncile din România nu deţin ca active credite pe 30 de ani/credite (de orice fel) în proporţia ridicată sugerată, structura lor bilanţieră fiind mult mai diversificată, cuprinzând şi alte tipuri de instrumente financiare cum ar fi obligaţiunile de stat. Ori aceste ultime instrumente au un grad înalt de lichiditate şi sunt uşor mobilizabile. Ele pot fi utilizate de bănci în operaţiuni de piaţă monetară pentru a obţine, în caz de nevoie, lichiditate din partea băncii centrale (sub formă de disponibilităţi băneşti în contul lor deschis la autoritatea monetară). Este arhicunoscut şi faptul că transformarea de scadenţe[iii], care este o funcţie esenţială a băncilor, generează riscuri de lichiditate. Din acest motiv, băncile din România sunt supuse unor reglementări prudenţiale (de sorginte europeană), ce urmăresc ca ele să-şi poată îndeplini toate obligaţiile atunci când acestea devin scadente. Pentru cei pasionaţi de cifre, fara alte comentarii, să mai precizăm că, la data de 31 decembrie 2024, raportul credite/depozite în sistemul bancar românesc era de 67,5%.

În ceea ce priveşte sumele împrumutate băncilor ce operează în România, amintite de analist, trebuie precizat ca acestea corespund unor operaţiuni normale de piaţă monetară şi nu arată o activare a funcţiei de împrumutător de ultimă instanţă a băncii centrale.

Potrivit BNR, analistul, reluând mantra că banii deponenţilor sunt blocaţi 90% în credite (oriunde în lume - sic!), consideră că este posibil, în absenţa unei bune comunicări publice a conducătorilor executivi ai băncilor din România, să vedem şi aici falimente ca în SUA. Când este vorba de comparaţii internaţionale trebuie însă manifestată foarte multă prudenţă.

Cauzele prăbuşirii celor două bănci americane menţionate de analist sunt specifice[iv]. În privinţa băncii Silicon Valley Bank (SVB), devenită simbolul crizei, factorii care au dus la faliment ţin de caracteristici unice ale acestei instituţii, cum ar fi: creşterea mult prea rapidă a bilanţului său, o bază de clienţi restrânsă şi o pondere ridicată a depozitelor negarantate. Afacerile SVB s-au concentrat pe oferirea de servicii financiare firmelor de tehnologie, celor din domeniul capitalului de risc şi angajaţilor acestora. Prin urmare, majoritatea depozitelor sale au provenit de la clienţi aparţinând unui singur sector economic (concentrare de risc), cunoscut pentru activitatea sa de tip "boom and bust”. Ca exemplificare a mărimii riscului respectiv, să reţinem că primii 8 mari deponenţi deţineau 5% din depozitele băncii. De asemenea, fapt neobişnuit, aproximativ 95% din depozitele SVB depăşeau suma de 250.000 de dolari SUA, care reprezintă suma maximă garantată de către fondul american de asigurare a depozitelor (FDIC). La problemele SVB a contribuit şi dereglementarea bancară din 2018, ce a dus la relaxarea cerinţelor de prudenţă bancară (inclusiv cele privind lichiditatea) aplicabile acestei bănci regionale, de talie relativ mică. În cazul First Republic Bank, principalele cauze ale falimentului său ţin de o proporţie ridicată a depozitelor neasigurate deţinute de persoane bogate, susceptibile a-şi muta rapid depozitele la apariţia primelor semne ale unei crize, şi un raport credite/depozite de 111%. Ca element de noutate, să subliniem că un rol important în agravarea situatiei ambelor banci l-a jucat accesul clienţilor la digitalizare şi media socială, care a amplificat mărimea şi ritmul retragerilor de depozite.

Băncile din Romania nu au modele de afaceri similare cu cele ale băncilor regionale americane menţionate de analist, structura lor bilanţieră prezentând un grad mai ridicat de diversificare. Totodată, ele se supun unor reguli prudenţiale mult mai stricte, derivate din legislaţia bancară europeană. În contrast puternic cu situaţia SVB prezentată mai sus, în România, la 31 decembrie 2024, un procent ridicat din persoanele fizice, mai exact 99,4%, deţineau depozite bancare cu valori situate în cadrul plafonului de acoperire de 100.000 de euro în echivalent lei. La aceaşi dată, cifra corespunzătoare pentru persoanele juridice era de 96,1 %. Fondul de garantare a depozitelor bancare din România (FGDB) garantează integral depozitele acestor persoane. Valoriile ridicate ale indicatorilor respectivi, care nu s-au schimbat semnificativ până în prezent, constituie un factor stabilizator de natură a limita o potenţială panică bancară şi o retragere semnificativă a depozitelor bancare. De asemenea, nu trebuie uitat că banca centrală dispune de instrumente pentru a susţine instituţiile de credit cu lichiditate în caz de tensiuni financiare. În aceste condiţii, trimiterea analistului că vom vedea curând falimente bancare în lant ca în SUA, cu retrageri rapide si masive de depozite, este hazardată.

Conform BNR, în debutul opiniei de faţă, afirmam că există o reţetă foarte simplă pentru ca o persoană să devină celebră, mai devreme sau mai târziu, în ochii publicului. Tot ce trebuie să facă este să se manifeste ca un "catastrofolog” financiar, prezicând constant sosirea apocalipsei financiare la orice semn de tensiune, mai mult sau mai puţin importantă, în sistemul financiar international sau naţional. Pentru a fi la adăpost de critici, nu trebuie să fie foarte precis, fiind recomandată utilizarea formulei magice "s-ar putea” şi evitarea oferirii unui orizont de timp clar. Băncile pentru a supravieţui concurenţei şi a fi eficiente trebuie să-şi asume riscuri, aşa că mai devreme sau mai târziu una dintre ele se va confrunta cu probleme şi se va prabusi în lipsa unei intervenţii publice. Atunci va fi momentul de glorie al catastrofologului, acesta fiind încoronat ca omul care a prevăzut criza (Mr. Doom - Dl Catastrofă). Nu mai contează că ani la rândul a făcut aprecieri greşite, jucându-se cu emoţiile publicului. Şi sunt mulţi în România care fac aceasta. Lăsând orice urmă de ironie deoparte, criza bancara americană din 2023 ne-a arătat că media socială a influenţat comportamentul deponenţilor (cât de mult este încă în dezbatere), complicând măsurile de răspuns ale autorităţilor faţă de turbulenţele financiare. De aceea, este important ca mesajele alarmiste privind apocalipse financiare de pe Facebook sau alte platforme similare să fie trecute printr-un filtru critic înainte de a fi preluate de media mainstream din România. Totodată, este necesar ca autorităţile să urmărească apariţia mesajelor de acest tip şi să comunice efectiv cu publicul, aratând ce nu corespunde realităţii în conţinutul acestora, aşa cum încercăm şi noi să o facem prin intermediul prezentei opinii. Nu în ultimul rând, si aici sunt de acord cu analistul, conducătorii executivi ai băncilor vor trebui să dezvolte politici de comunicare privind media socială. Promovarea transparenţei şi întărirea încrederii publicului în instituţiile respective prin intermediul unor astfel de politici va presupune însă şi combaterea dezinformării.