Petrolul din Venezuela nu va "inunda" prea curând piaţa internaţională

Rezervele dovedite de petrol ale Venezuelei sunt cele mai mari din lume. Estimările din ultimii ani se situează între 300 şi 303 miliarde de barili.

Aceasta bogăţie a fost subliniată direct de către preşedintele Trump în declaraţiile sale despre acţiunea armată din Venezuela, în urma căreia preşedintele Maduro a fost dus la New York pentru a fi judecat.

Aproape imediat presa internaţională a început să scrie despre impactul petrolului venezuelean asupra volumelor şi preţurilor de pe pieţele internaţionale.

Pe de altă parte, o serie de analişti independenţi şi ingineri petrolişti au turnat apă foarte rece asupra entuziasmului şi l-au adus la consistenţa petrolului ultra-greu care se poate extrage din Centura Orinoco.

Un prim semn de întrebare a ridicat John Arnold, preşedintele fondului privat de investiţii Arnold Ventures, care afirmă, pe contul său de Twitter, că rezervele Venezuelei sunt mult supraevaluate şi ar putea să depăşească doar cu puţin pragul de 100 de miliarde de barili. Arnold arată că sursa iniţială a estimărilor este Petroleos de Venezuela (PDVSA). Compania a "umflat" puternic estimările sub presiunile preşedintelui Hugo Chavez, iar apoi nu le-a mai redus din motive reputaţionale.

"Rafinăriile din SUA se pregătesc pentru revenirea petrolului din Venezuela", scrie Financial Times, iar apoi arată că importurile actuale se ridică la 100 - 200 de mii de barili pe zi, cu mult sub importurile de 1,4 milioane de barili pe zi din 1977, când producţia din Venezuela era de circa 3,32 de milioane de barili pe zi (vezi graficul).

Venezuela producea până la 3,5 milioane de barili pe zi de ţiţei în anii 1970, ceea ce reprezenta la acea vreme peste 7% din producţia globală de petrol. Producţia a scăzut sub 2 milioane barili pe zi în anii 2010.

Pe fondul sancţiunilor americane, lipsa investiţiilor a condus la degradarea puternică a infrastructurii petroliere, iar rezultatul a fost scădere producţiei totale sub 1 milion de barili pe zi în ultimii cinci ani.

După cum arată FT, aproape 70% din capacitatea de rafinare a SUA a fost proiectată în principal pentru prelucrarea petrolului greu importat din Venezuela, Canada şi Mexic.

Conform estimărilor de la S&P Global Energy, între 1990 şi 2010 rafinăriile americane au investit circa 100 de miliarde de dolari în capacităţi de procesare a ţiţeiului greu, chiar înainte ca boom-ul fracturării hidraulice să conducă la creşterea puternică a producţiei interne.

Poate că rafinăriile americane sunt pregătite, însă va mai trece mult timp până când vor procesa petrol din Venezuela la capacitatea proiectată.

Analiştii de la JP Morgan afirmă că Venezuela ar putea creşte producţia de petrol la 1,3 - 1,4 milioane de barili pe zi în termen de doi ani şi ar putea ajunge la 2,5 milioane barili pe zi în următorul deceniu, după cum arată Reuters.

Orizontul de timp poate creşte semnificativ în condiţiile în care tehnologia de extracţie şi infrastructura necesară transportului are un grad de complexitate mult mai mare decât în cazul petrolului extras în zona Golfului Persic, Libia sau Rusia.

Mai multe conturi de Twitter au preluat recent opiniile unui inginer petrolist referitoare la problemele majore din jurul exploatării petrolului venezuelean.

Deoarece petrolul ultra-greu din Centura Orinoco are consistenţa untului de arahide la temperatura de afară, închiderea temporară a sondelor, din cauza penelor de energie sau a umplerii depozitelor de stocare, conduce la răcirea şi solidificarea petrolului în coloana sondei.

Dacă pentru o sondă normală care a fost închisă producţia se poate relua prin repornirea instalaţiilor de pompare, în cazul petrolului din Orinoco este nevoie de instalaţii pentru repararea puţurilor de foraj şi curăţarea lor, iar în prezent numărul acestora nu este suficient.

Inginerul petrolist vorbeşte apoi despre "călcâiul lui Ahile" din lanţul logistic al petrolului venezuelean, reprezentat de diluanţi. Fiind ultra-greu, petrolul trebuie diluat pentru a fi transportat prin conducte, de obicei cu nafta.

Pentru un baril de petrol este nevoie de 0,3 - 0,4 barili de nafta, diluant care poate fi recuperat în instalaţiile din terminalul de transport maritim, însă această "buclă a diluantului" nu mai există în Venezuela din cauza degradării infrastructurii.

Astfel, orice încercare de reluare a exportului pe scară largă presupune importul unor cantităţi masive de diluant, care sunt dificil de realizat nu doar din cauza lipsei resurselor financiare, care ar putea fi oferite de investitorii americani, dar mai ales din cauza degradării terminalelor portuare.

Un alt obstacol major în calea reluării la scară mare a exporturilor de petrol din Venezuela îl reprezintă blocajul din avalul lanţului de transport, la nivelul instalaţiilor de îmbunătăţire, care transformă petrolul greu în ţiţei sintetic exportabil.

Multe dintre acestea au fost demolate sau "canibalizate" pentru materiale, iar construirea unor instalaţii noi poate dura până la doi ani şi necesită piese specializate cu orizonturi de livrare îndelungate de la producători din SUA sau Japonia.

"Oamenii uită că producţia de petrol este mare consumatoare de energie", mai subliniază apoi inginerul petrolist, şi aminteşte că alimentarea cu energie electrică a câmpurilor petroliere se face din reţeaua naţională, care este instabilă.

De asemenea, extracţia petrolului greu presupune injectarea de abur în zăcăminte, adică este nevoie de cantităţi masive de apă şi foarte multă energie. Mai mult, apa trebuie tratată înainte de utilizare, deoarece apa murdară distruge rezervorul de petrol.

Dincolo de aspectele tehnice, o problemă majoră, despre care inginerul petrolist spune că este de multe ori subestimată, o reprezintă lipsa capitalului uman, în condiţiile în care "memoria instituţională a PDVSA este afectată de exodul creierelor". În plus, s-au înregistrat şi pierderi masive de date, despre presiunea din câmpurile petroliere sau istoricul producţiei, în urma unor atacuri cibernetice.

După cum se observă, toate problemele enumerate de inginerul petrolist sunt critice pentru reluarea pe scară largă a producţiei de petrol din Venezuela, iar costul cumulat pentru un baril va fi foarte mare.

O serie de analize recente arată că la preţul actual al petrolului, situat între 50 şi 60 de dolari pe baril, producţia din Venezuela nu este economică, iar orice influenţă aspra volumelor şi preţurilor de pe piaţa internaţională a petrolului se va manifesta doar peste mai mulţi ani, poate chiar un deceniu.

Atunci de ce a declarat preşedintele Trump că petrolul a fost unul dintre obiectivele principale ale operaţiunii din Venezuela, alături de exploatarea altor bogaţii ale subsolului, în special pământurile rare?

Pregăteşte terenul pentru înlocuirea producţiei interne, care dă tot mai multe semne de plafonare şi se poate angaja neaşteptat pe o traiectorie descedentă?

Secretarul de Stat oferă şi o altă explicaţie. "Aceasta este emisfera vestică. Aici trăim şi nu vom permite ca emisfera vestică să fie o bază de operaţiuni pentru adversari, concurenţi şi rivali ai Statelor Unite", a declarat Marco Rubio în cadrul unei intervenţii televizate, declaraţie care porneşte de la unul dintre punctele principale ale noii Strategii de Securitate a SUA.

Numeroşi analişti independenţi mai subliniază că operaţiunea din Venezuela a fost şi un semnal privind hotărârea cu care va fi apărat statutul petrodolarului, de pilon fundamental al hegemoniei globale a Americii în ultima jumătate de secol.

Dar dacă nu va fi suficient, inclusiv după "anexarea" Groenlandei?

"Imperiul global al SUA a decăzut irecuperabil. Trump ascunde o retragere către un imperiu al emisferei occidentale prin războiul împotriva Venezuelei. Dar, aşa cum războaiele pierdute în Vietnam, Irak, Afganistan şi Ucraina nu au oprit declinul imperiului SUA, nici războaiele din America Latină nu vor opri declinul", scrie pe Substack profesorul american Richard Wolff, de la University of Massachusetts din Amherst.

După intervenţia americană în Venezuela, europarlamentarul danez Henrik Dahl a scris pe Twitter că "nu a existat niciodată o ordine internaţională bazată pe reguli, iar acum doar se recunoaşte acest lucru".

Cu alte cuvinte, ceea ce scria Tucidide în Istoria Războiului Peloponesiac, "în lumea aceasta, dreptul este o chestiune care se pune doar între cei egali în putere; cei puternici fac ce pot, iar cei slabi suferă ce trebuie", este la fel de relevant ca acum două milenii şi jumătate.

Furtuna geopolitică declanşată oficial după aruncare măştilor "liberalismului" şi "democraţiei" va zgudui din temelii ordinea internaţională postbelică şi orice aparenţă de stabilitate va fi iluzorie, iar pentru multe state va fi sfârşitul istoriei.