Cazul Pahonţu: ce au ştiut SRI, SIE şi CSAT?

În cazul Lucian Pahonţu nu trecutul şefului Serviciului de Protecţie şi Pază este singurul scandal. Poate nici măcar cel mai mare. Scandalul adevărat începe în momentul în care pui cap la cap ceea ce ştia statul, ceea ce ar fi trebuit să ştie statul şi ceea ce aflăm abia acum, după 36 de ani de la Revoluţia din decembrie 1989.

Lucian Pahonţu nu a fost un funcţionar anonim pierdut într-un minister, nici un ofiţer obscur rămas la marginea sistemului. El a urcat treaptă cu treaptă până în vârful aparatului de securitate al statului şi, în decembrie 2005, a fost numit la conducerea SPP, una dintre cele mai sensibile instituţii ale României, serviciul care asigură protecţia preşedintelui şi a conducerii statului.

Iar aici apare întrebarea de la care nu mai poate fugi nimeni: Cum a fost posibil ca un om cu un asemenea traseu să ajungă în fruntea SPP fără ca trecutul său din 1989 şi 1990 să producă vreo problemă publică serioasă?

Mai exact: Ce au ştiut SRI, SIE, MAI, Administraţia Prezidenţială şi Consiliul Suprem de Apărare a Ţării despre Lucian Pahonţu înainte de numirea lui? Şi dacă nu au ştiut, de ce nu au ştiut? Iar dacă au ştiut, de ce nu a contat?

Acestea sunt întrebările care transformă cazul Pahonţu într-o problemă de stat.

• CSAT a decis ca Pahonţu să fie şeful SPP

Lucian Pahonţu a fost numit director al SPP la 7 decembrie 2005, la propunerea CSAT. Nu este un detaliu tehnic, ci elementul central al întregii poveşti. În CSAT se numără, printre alţii, directorii SRI şi SIE, premierul, miniştrii Apărării, Internelor, Externelor, Justiţiei şi Finanţelor, şeful Statului Major General şi consilierul prezidenţial pentru securitate naţională. Cu alte cuvinte, numirea nu s-a produs într-un vid instituţional.

Ea a trecut prin centrul de comandă al statului român.

Prin urmare, cine l-a verificat pe Lucian Pahonţu, ce a găsit şi ce a pus pe masa CSAT? A existat o mapă de candidat? Au existat note informative? Au existat avize ale SRI? Au existat informări ale SIE? Au fost solicitate date de la MAI? Au fost verificate arhivele Jandarmeriei? A fost analizată perioada în care Pahonţu a activat în UM 0305? A apărut în documentaţie noaptea de 21 decembrie 1989? A apărut participarea sa la evenimentele din iunie 1990?

Şi, dacă aceste lucruri nu au apărut, cine răspunde pentru golurile verificării?

Din informaţiile publice de până acum se conturează patru scenarii.

Primul este cel mai comod pentru instituţii şi, totodată, cel mai greu de acceptat intuitiv: nimeni nu a găsit informaţiile relevante. Este posibil. Arhivele fostei Securităţi nu erau în 2005 integral transferate la CNSAS. Dosarele erau fragmentate între instituţii. Unele se aflau la MAI, altele la Jandarmerie, la SRI, la MApN, în arhive judiciare sau în documentaţia privind cazurile privind evenimentele din timpul Revoluţiei şi Mineriadei din iunie 1990.

Asta poate explica de ce imaginea completă nu era disponibilă într-un singur loc, dar nu explică esenţialul. Pentru că Lucian Pahonţu nu trebuia „descoperit”. El avea un dosar profesional, o carieră militară, funcţii, grade, promovări. Era cunoscut instituţional. Faptul că fusese ofiţer al UM 0305 nu putea fi o informaţie complet inaccesibilă statului român.

Dacă instituţiile nu au reuşit să lege această informaţie de evenimentele din decembrie 1989 şi iunie 1990, problema este uriaşă: înseamnă că aparatul de securitate al statului a fost incapabil să reconstruiască biografia unui om pe care urma să-l pună la conducerea unui serviciu strategic. Asta nu mai este simplă neglijenţă, ci este un eşec de sistem.

• Cine l-a verificat pe Pahonţu când a promovat în Jandarmerie?

Al doilea scenariu este mai plauzibil: instituţiile ştiau că Pahonţu fusese ofiţer în trupele de Securitate, dar nu au considerat acest fapt compromiţător, deoarece România anului 2005 nu făcuse o ruptură completă cu cadrele aparatului comunist. Foarte mulţi militari, ofiţeri de Interne şi oameni din structurile de securitate îşi continuaseră cariera după 1989.

În această logică, poate că simpla formulă „ofiţer UM 0305” nu a fost considerată suficientă pentru a bloca o promovare. Poate că întrebarea pusă atunci nu era „de unde provine?”, ci „există o faptă concretă care îl compromite?”. Numai că această explicaţie generează imediat alta: A verificat cineva dacă existau asemenea fapte concrete? Dacă da, ce a găsit? Dacă nu, ce fel de verificare a fost aceea?

Aici apare al treilea scenariu, mult mai grav: instituţiile nu doar că ştiau apartenenţa lui Pahonţu la UM 0305, ci aveau informaţii şi despre prezenţa sa în dispozitivele din 1989 şi 1990, însă au considerat că acestea nu constituiau un obstacol.

Nu avem în prezent probe publice care să demonstreze că acesta este scenariul real, dar este primul scenariu care trebuia verificat, deoarece Lucian Pahonţu nu a sărit direct din anonimat în fruntea SPP. Înainte de numirea din 2005 era deja general de brigadă şi comandant al Brigăzii Speciale de Intervenţie „Vlad Ţeş” a Jandarmeriei. Asta înseamnă că dosarul său fusese consultat în mod repetat la promovări, avansări, numiri în funcţii de comandă şi chiar la acordarea gradelor.

De aceea întrebarea nu mai este doar cum a trecut Pahonţu de verificarea din 2005, ci cum a trecut de toate verificările dintre 1990 şi 2005.

Cine a avut dosarul în mână? Cine i-a validat ascensiunea? Cine a semnat? Cine a avizat? Cine a decis că nu există nicio problemă? Şi ce ştia fiecare dintre aceste instituţii?

• Tăcerea de „aur” a sistemului

A patra variantă este cea mai gravă şi, tocmai de aceea, trebuie formulată cu maximă prudenţă: sistemul a produs, prin compartimentarea informaţiilor, pasivitate instituţională sau eventuală protecţie, o amnezie administrativă convenabilă.

Nu există în acest moment probe suficiente pentru a spune că a existat o operaţiune deliberată de protejare a lui Pahonţu, dar succesiunea faptelor este suficient de stranie pentru ca ipoteza să fie legitimă.

Lucian Pahonţu devine şef al SPP, iar funcţia sa putea fi verificată de CNSAS. Declaraţia pe proprie răspundere nu se regăseşte în arhiva CNSAS. El nu pare să fi fost verificat din oficiu, deşi alţi şefi de servicii au trecut prin asemenea proceduri.

În 2008, o persoană fizică cere verificarea. CNSAS începe procedura, iar instituţiile răspund vag sau incomplet. Dosarul rămâne deschis, anii trec. Un an, cinci, zece, optsprezece. Nicio concluzie.

Apoi vin jurnaliştii, care caută, găsesc, pun cap la cap documente şi scot la lumină informaţii care nu au produs nicio consecinţă instituţională timp de decenii.

Şi abia după aceea verificarea CNSAS se mişcă din nou.

Aici devine inevitabilă întrebarea: Cum au găsit jurnaliştii ceea ce statul nu a găsit?

Sau, şi mai grav: Cum au găsit jurnaliştii ceea ce statul nu a vrut să clarifice?

Diferenţa dintre aceste două întrebări este uriaşă. Prima indică incompetenţă. A doua ar indica protecţie.

Nu ştim încă răspunsul şi de aceea trebuie cerute documentele, inclusiv dosarul care a stat la baza numirii din 2005. Pentru că acolo ar trebui să se afle proba esenţială a ceea ce ştia statul.

Ce documentaţie privind trecutul lui Lucian Pahonţu a fost pusă la dispoziţia CSAT înainte de Hotărârea nr. 161/2005? Aceasta este întrebarea-cheie, dar nu singura. A fost menţionată în acea documentaţie activitatea lui în UM 0305 Băneasa? A fost menţionată prezenţa unităţii sale în centrul Bucureştiului în noaptea de 21 decembrie 1989? A fost menţionată implicarea unităţii în evenimentele din 13-15 iunie 1990? SRI a redactat o notă privind candidatul? SIE a transmis vreo evaluare? MAI a pus la dispoziţie dosarul profesional integral? DGIPI a furnizat informaţii? Structurile informative ale MApN au fost consultate? Au existat vulnerabilităţi identificate şi, dacă da, cum au fost evaluate? Cine a întocmit mapa pentru CSAT? Cine şi-a asumat că mapa era completă? Cine a decis că trecutul candidatului nu ridică probleme? Există astăzi documente care arată că aceste întrebări au fost efectiv puse în 2005?

Dacă răspunsul este nu, sistemul de verificare a fost defect. Dacă răspunsul este da, trebuie să vedem concluziile, deoarece variantele devin extrem de simple.

Dacă instituţiile nu ştiau, avem o gaură uriaşă în capacitatea statului de a-şi verifica oamenii. Dacă ştiau şi nu au considerat relevant, avem o problemă de criterii. Dacă ştiau exact contextul şi l-au acceptat, avem o problemă politică şi instituţională de prim rang. Iar dacă cineva a blocat, fragmentat sau ascuns informaţia, atunci nu mai vorbim despre o simplă controversă biografică, ci despre o posibilă protecţie de sistem.

De aceea cazul Pahonţu nu trebuie redus la întrebarea dacă un tânăr locotenent a lovit sau nu un manifestant în 1989. Aceasta este doar o parte.

• Radiografia sistemului: trei preşedinţi, aceeaşi tăcere

Scandalul mai mare este felul în care statul român îşi gestionează propriile secrete şi propriile continuităţi.

În realitate, nu avem o singură tăcere de 36 de ani. Avem mai multe. Tăcerea dintre 1990 şi 2005, când Pahonţu urcă profesional. Tăcerea din 2005, când este propus şi numit în fruntea SPP. Tăcerea dintre 2005 şi 2008, când verificarea CNSAS nu produce nimic.Tăcerea dintre 2008 şi 2026, când un dosar rămâne fără verdict timp de 18 ani.

Şi tăcerea politică a unui sistem care l-a menţinut pe Pahonţu în funcţie sub trei preşedinţi succesivi: Traian Băsescu, Klaus Iohannis şi Nicuşor Dan.

Toţi au avut în faţă acelaşi şef al SPP şi niciunul nu a produs public clarificarea pe care România o cere acum.

De aceea explicaţia cu „dosarul uitat într-un sertar” nu mai este suficientă. Poate că au existat arhive fragmentate, poate că instituţiile nu şi-au vorbit, poate că standardele de verificare au fost superficiale, poate că trecutul din aparatul comunist nu era considerat o problemă reală în interiorul sistemului sau poate că toate acestea s-au combinat.

Dar există şi o întrebare pe care statul nu o mai poate evita: A fost Lucian Pahonţu doar beneficiarul haosului instituţional sau beneficiarul unei protecţii instituţionale?

Deocamdată nu există suficiente probe publice pentru a răspunde, dar există suficiente motive pentru a cere răspunsuri. Iar documentul de la care ar trebui început este limpede: mapa CSAT din 7 decembrie 2005.

Acolo trebuie căutat ceea ce ştia statul, trebuie văzut cine a informat, cine a tăcut, cine a verificat sau nu, cine a semnat, cine şi-a asumat şi cine a considerat că nu există nicio problemă.

Pentru că, în final, scandalul Lucian Pahonţu nu mai este doar despre trecutul şefului SPP, ci despre trecutul instituţiilor care l-au promovat, despre continuitatea dintre aparatul de forţă de dinainte de 1989 şi structurile de putere de după 1989, despre cât de profund şi-a verificat România oamenii care au ajuns în vârful securităţii naţionale.

Şi este despre o întrebare care devine din ce în ce mai greu de ocolit: Cum este posibil ca România să afle de la presă, în 2026, ceea ce propriul stat trebuia să ştie de zeci de ani?

Dacă statul nu a ştiut, este grav. Dacă a ştiut şi nu a considerat important, este şi mai grav. Iar dacă a ştiut şi a ales să tacă, atunci cazul Pahonţu nu mai este o simplă controversă.

Este radiografia sistemului.