Emil Dinga avansează o teorie generală a evoluţiei societăţii

Emil Dinga propune, în volumul The Economics of Social Justice and Societal Evolution. An Epistemological Approach, publicat în 2026 de Palgrave Macmillan/Springer Nature, o construcţie teoretică neobişnuit de amplă: societatea este tratată ca sistem evolutiv, instituţiile devin substratul său ontologic, libertatea individuală introduce impredictibilitate, iar dreptatea socială capătă rolul unui proces care participă la producerea bunăstării. Cartea are aproape 800 de pagini şi zece capitole, de la teoria „speciei simbolice” până la un model general al evoluţiei societale.

Miza cărţii depăşeşte considerabil ceea ce anunţă titlul. Dinga nu tentează doar să construiască o teorie economică a dreptăţii sociale. El încearcă să explice cum se schimbă societatea şi ce loc ocupă în această schimbare statul, instituţiile, libertatea, responsabilitatea, capitalul social, bunăstarea şi dreptatea.

În această privinţă, volumul aparţine mai curând zonei de frontieră dintre economie, epistemologie, filosofie politică şi teoria sistemelor.

• Societatea ca „specie simbolică”

Punctul de plecare este o operaţiune conceptuală radicală.

Dinga distinge între specii biologice, simbolice şi logice. Pentru ceea ce numeşte „specie simbolică”, indivizii sunt artefacte, substratul ontologic este instituţional, iar mecanismul prin care specia se menţine este replicarea.

Societatea poate fi astfel privită ca o specie simbolică.

Schimbarea terminologiei nu este decorativă. Ea îi permite autorului să importe în analiza societăţii concepte provenite din teoria evoluţiei: mutaţie, selecţie, fitness, replicare, genotip şi fenotip.

Dar Dinga introduce de la început diferenţa care împiedică transformarea teoriei sale într-un simplu darwinism social.

Societatea este teleologică.

Oamenii posedă scopuri, iau decizii şi construiesc instituţii. Instituţiile, organizaţiile şi normele sunt artefacte rezultate din obiectivarea unor scopuri individuale sau colective.

Prin urmare, evoluţia societăţii diferă fundamental de evoluţia biologică.

Selecţia continuă să existe, dar în interiorul sistemului intervin intenţia, libertatea şi deliberarea.

Această distincţie constituie una dintre ideile centrale ale volumului.

• Statul nu este un accident istoric

Din aceeaşi construcţie derivă teoria statului.

Dinga consideră că o reţea socială umană suficient de complexă tinde să genereze o componentă conducătoare şi să se transforme într-un sistem. Statul devine astfel o structură care apare cu un anumit caracter de necesitate în evoluţia societăţii.

Autorul merge până la a susţine că sporirea complexităţii lumilor sociale favorizează sistemele în detrimentul reţelelor şi, prin această logică, menţinerea statului ca structură conducătoare.

Este o poziţie importantă.

Ea îl distanţează atât de ipoteza dispariţiei statului, cât şi de libertarianismul radical.

Statul nu este justificat doar prin utilitatea sa.

El apare ca rezultat structural al dezvoltării societăţii.

• Capilaritatea socială şi limitele predicţiei

Una dintre cele mai personale contribuţii terminologice ale lui Dinga este conceptul de „capillarism”.

Imaginea iniţială provine din fizică. Într-un tub capilar, lichidul se poate deplasa în direcţia opusă celei pe care gravitaţia ar face-o intuitiv de aşteptat.

Dinga generalizează această situaţie.

Un proces capilar este unul în care sistemul se comportă diferit de direcţia anticipată. Pentru cauza care există, dar nu este cunoscută observatorului, autorul introduce termenul de „cryptocause”.

În societate, problema devine mai complicată deoarece apare liberul arbitru.

Dinga defineşte libertatea voinţei, în acest context, drept capacitatea individului de a se opune necesităţii sociale. O normă socială este o construcţie şi poate fi respectată, contestată, încălcată sau modificată.

De aici rezultă impredictibilitatea.

Decidentul poate cunoaşte normele.

Poate cunoaşte stimulentele.

Nu poate cunoaşte integral reacţiile viitoare ale indivizilor.

Capilaritatea socială desemnează tocmai această posibilitate ca rezultatul să se abată de la traseul calculat. Dinga leagă explicit această abatere de „cryptocauzele” găzduite de liberul arbitru.

Ţinta este evidentă: imaginea individului perfect calculabil din economia neoclasică.

Dinga afirmă explicit că praxiologia trebuie reconstruită pornind de la „umanitatea ireductibilă” a omului şi critică presupunerea individului tratat ca aparat perfect de calcul.

• Rawls, Nozick, Sen şi Nussbaum

După construirea mecanismului societal, volumul ajunge la problema dreptăţii.

Emil Dinga pune în relaţie trei mari familii teoretice: teoria echităţii a lui John Rawls, teoria îndreptăţirii asociată lui Robert Nozick şi teoria capabilităţilor dezvoltată de Amartya Sen şi Martha Nussbaum.

Autorul consideră că între aceste teorii trebuie realizată o „sinteză sui generis”.

Această intenţie este importantă deoarece Dinga nu se mulţumeşte să aleagă între egalitate, drepturi şi capabilităţi.

Încearcă să le găsească locul într-o arhitectură comună.

Sen ocupă un loc important în această construcţie. Dinga reţine accentul pus de acesta pe libertăţile reale, diferenţele dintre persoane în transformarea resurselor în funcţionări efective, pluralitatea factorilor bunăstării şi distribuţia oportunităţilor.

De aici se face trecerea spre ceea ce Dinga numeşte „plenary life”.

Problema nu mai este doar cât primeşte individul.

Problema devine ce posibilităţi reale îi oferă societatea pentru a-şi construi viaţa.

• Schimbarea de perspectivă asupra dreptăţii sociale

Aici se află probabil mutarea teoretică cea mai interesantă a cărţii.

În teoriile distributive clasice, întrebarea esenţială este cum trebuie împărţite resursele, drepturile sau avantajele.

Dinga deplasează problema.

Dreptatea socială devine proces.

Bunăstarea socială devine unul dintre rezultatele acestui proces.

Autorul afirmă explicit că, în modelul său coevolutiv, bunăstarea socială este generată, între altele, de dreptatea socială.

Diferenţa este majoră.

Dreptatea nu mai reprezintă o fotografie a societăţii într-un anumit moment.

Ea devine unul dintre mecanismele prin care societatea se transformă.

• Dreptatea şi bunăstarea evoluează împreună

Dinga introduce în continuare „normele de reacţie”.

Un sistem reacţionează la modificările altuia.

Răspunsul celui de-al doilea sistem devine la rândul său stimul pentru primul.

Prin această buclă se produce coevoluţia.

În cazul dreptăţii şi al bunăstării, avem schematic:

dreptate → bunăstare → modificarea condiţiilor dreptăţii → nou nivel al bunăstării.

Dinga defineşte explicit modelul de coevoluţie prin corelarea funcţională a normelor reciproce de reacţie şi atribuie dreptăţii sociale rolul unui vehicul instituţional pentru realizarea bunăstării sociale.

Este probabil punctul în care titlul cărţii îşi dezvăluie sensul complet.

„Economics of social justice” nu desemnează calcularea costului redistribuirii.

Dreptatea devine o variabilă structurală a evoluţiei economice şi sociale.

• Modelul final

Ultimul capitol încearcă să adune aceste elemente într-o singură construcţie.

Cartea trece de la mai multe niveluri şi binomuri evolutive la ceea ce autorul numeşte „quadrinomial evolution”.

Logica modelului urmează, într-o formă adaptată societăţii, succesiunea evolutivă:

mutaţie → modificarea genotipului → transcripţie → norme → fenotip → fitness → selecţie.

Autorul descrie explicit acest traseu în modelul său.

Aici se vede amploarea proiectului.

Dinga încearcă o teorie generală a modificării societale.

Dreptatea socială este una dintre forţele integrate în această evoluţie.

• Economia nu poate funcţiona epistemologic precum fizica

Finalul cărţii revine la epistemologie.

Dinga contestă aplicarea mecanică a falsificaţionismului popperian în economie.

Motivul este intenţionalitatea.

O predicţie referitoare la un obiect fizic nu modifică, de regulă, comportamentul obiectului.

O predicţie economică poate modifica acţiunile oamenilor cărora li se adresează.

Actorii află predicţia, o interpretează, îşi schimbă anticipaţiile şi acţionează.

Dinga spune astfel că enunţurile observaţionale din economie sunt „contaminate de scop”, iar predicţia economică dobândeşte un caracter finalist.

Este unul dintre punctele cele mai puternice ale cărţii.

Obiectul economiei participă la propria sa transformare.

Din acest motiv, teoria economică nu poate importa fără modificări epistemologia ştiinţelor naturii.

• Forţa şi vulnerabilitatea construcţiei

Cartea are o calitate evidentă: coerenţa arhitecturii.

„Specia simbolică”, instituţia, statul, libertatea, capilaritatea, capabilităţile, viaţa plenară, dreptatea, bunăstarea şi normele de reacţie nu sunt capitole juxtapuse.

Ele sunt trepte ale aceleiaşi construcţii.

Volumul are însă şi o vulnerabilitate.

Dinga produce un aparat conceptual extrem de bogat: clase, tipologii, triade, binomuri, funcţii, matrici şi modele.

Această formalizare îi conferă sistemului rigoare internă.

Nu îi conferă automat validare empirică.

Întrebarea pe care cartea o lasă deschisă este dacă acest aparat poate explica şi anticipa evoluţii sociale concrete mai bine decât teoriile instituţionaliste, comportamentale sau evoluţioniste existente.

Aceasta ar fi proba următoare.

Conceptul de capilaritate ilustrează foarte bine problema. Dacă orice abatere de la rezultatul anticipat poate fi clasificată drept capilaritate, conceptul riscă să devină prea cuprinzător. Chiar Dinga construieşte mai multe forme de capilarism - emergent, indus, de supravieţuire şi reconstructiv - ceea ce îi măreşte aria explicativă.

Puterea teoriei va depinde de capacitatea ei de a preciza înaintea evenimentului ce fenomene explică şi în ce condiţii.

• O teorie care cere continuare

The Economics of Social Justice and Societal Evolution nu este o carte obişnuită despre redistribuire, inegalitate sau politici sociale.

Este o încercare de construcţie a unei teorii a societăţii.

Originalitatea sa nu stă în fiecare element luat separat. Evoluţionismul, instituţionalismul, teoria capabilităţilor, teoria sistemelor şi epistemologia socială au istorii proprii.

Originalitatea apare în modul în care Dinga încearcă să le lege într-un singur mecanism.

Teza care rămâne după aproape 800 de pagini poate fi condensată surprinzător de simplu:

societatea evoluează prin instituţii construite de oameni liberi, iar dreptatea socială este unul dintre mecanismele acestei evoluţii.

Dacă modelul va fi urmat de aplicaţii empirice capabile să-l confrunte cu evoluţii istorice şi economice reale, volumul ar putea reprezenta începutul unui program de cercetare.

În forma actuală, Emil Dinga a construit în primul rând limbajul, conceptele şi arhitectura acelui program.