Mitul statului risipitor

De câteva decenii, discursul public din România este dominat de imaginea unui stat risipitor, supradimensionat şi ineficient. Fiecare nou guvern promite „reducerea risipei” şi ”eficientizarea cheltuielilor”, fără a se opri asupra unui fapt esenţial: statul român este cronic subfinanţat. Această subfinanţare cronică a unor domenii esenţiale - educaţie, sănătate, infrastructură - nu este doar o simplă chestiune bugetară, ci rezultatul unei viziuni economice care ignoră legătura dintre serviciile publice şi performanţa economică. Lipsa investiţiilor în aceste domenii are consecinţe directe asupra competitivităţii: scade calitatea forţei de muncă, creşte volatilitatea socială, reduce coeziunea teritorială şi frânează extinderea pieţei interne.

Pentru mediul de afaceri, aceasta înseamnă o piaţă mai instabilă, costuri mai mari cu recrutarea şi adaptarea personalului, dar şi o cerere slabă pentru produse şi servicii în regiunile subdezvoltate.

De fapt, statul român nu este atât de „gras” pe cât se afirmă, ci dimpotrivă: firav, dezechilibrat şi subfinanţat, cu o arhitectură fiscală regresivă, în care povara este distribuită disproporţionat, iar efortul fiscal real apasă cel mai mult pe categoriile cu venituri mici şi medii. Această arhitectură nu este rezultatul unei viziuni coerente, ci al unei acumulări de măsuri fragmentare, motivate politic, care au produs un sistem profund arbitrar.

De fapt, statul român nu este atât de „gras” pe cât se afirmă, ci dimpotrivă este firav, dezechilibrat şi subfinanţat, având o arhitectură fiscală regresivă, în care povara este distribuită inechitabil, iar efortul fiscal real apasă disproporţionat pe categoriile cu venituri mici şi medii.

Această arhitectură regresivă, care a devenit aproape un tabu şi este apărată cu îndârjire, este consecinţa unui sistem în care cei cu venituri mici plătesc, proporţional, mai mult decât cei cu venituri mari. Sarcina fiscală efectivă - exprimată ca procent din venit - scade odată cu creşterea veniturilor, ceea ce inversează logica echităţii fiscale şi compromite legitimitatea sistemului în ansamblu.

Într-un astfel de context, în care inechitatea este percepută nu ca accident, ci ca regulă, ne putem mira că furia socială capătă forme radicale? Că radicalizarea prin reţele sociale, teoriile conspiraţiei şi războiul informaţional hibrid îşi găsesc adepţi exact în rândul celor care se simt sistematic dezavantajaţi?

Adevărata vulnerabilitate a statului nu este doar fiscală, ci instituţională şi simbolică. Pentru că atunci când povara este percepută ca distribuită injust, iar regulile favorizează pe cei deja puternici, se erodează încrederea, iar spaţiul democratic devine fragil.

În plus, sistemul nu este doar inegal, ci şi profund arbitrar: în spatele retoricii anti-statale a unei părţi a clasei politice se ascunde o toleranţă structurală faţă de eludare, tratamente preferenţiale şi excepţii fiscale clientelare. De aceea, fără o reformă fiscală justă şi fără asumarea rolului statului ca facilitator al dezvoltării, orice „corecţie bugetară” riscă să însemne austeritate pentru cei mulţi şi imunitate pentru cei puternici.

O reformă fiscală justă nu înseamnă pur şi simplu o creştere a poverii fiscale, ci presupune restabilirea unui echilibru credibil între capacitatea reală de contribuţie şi nevoia legitimă de finanţare publică. Esenţială este extinderea bazei de impozitare, prin reducerea excepţiilor arbitrare şi eliminarea tratamentelor fiscale opace, care subminează coerenţa şi echitatea sistemului. Numai astfel arhitectura fiscală poate deveni nu doar funcţională din punct de vedere economic, ci şi legitimă din perspectivă socială.

Dar de unde această subfinanţare? România colectează aproximativ 27% din PIB sub formă de venituri bugetare, faţă de o medie de peste 40% în Franţa, Belgia sau Danemarca şi 33-36% la nivelul UE. Nu cheltuim prea mult, ci colectăm prea puţin. Această realitate contrazice obsesia austerităţii care domină astăzi spaţiul politic. De fapt, cheltuielile pentru sănătate şi educaţie sunt între cele mai mici din UE. Suntem campioni europeni la numărul mic de medici per locuitor, la abandon şcolar şi la analfabetism funcţional. Statul nu are bani pentru servicii publice decente, dar are mereu bani pentru facilităţi fiscale şi subvenţii corporatiste. Dacă impozitarea muncii este ridicată pentru salariile mici, în schimb impozitul pe avere, dividende şi proprietăţi este minimal. TVA este principala sursă de venit bugetar, ceea ce încarcă disproporţionat consumul cetăţeanului vulnerabil. În paralel, evaziunea fiscală se menţine la peste 12% din PIB.

În aceste codiţii digitalizarea devine alibiul pentru austeritate. Se vorbeşte obsesiv despre digitalizare, dar nu pentru a construi un stat social eficient, ci pentru a justifica reduceri de personal şi externalizări. Platformele digitale încă nu au redus inechitatea, ci au creat noi forme de excludere pentru persoanele fără acces digital.

Criza prin care trecem nu este una a dimensiunii statului, ci a capacităţii sale de a interveni eficient, echitabil şi predictibil. Statul român nu este supradimensionat; deşi administraţia poate părea adesea ineficientă, acest fapt se explică mai degrabă prin slăbiciunea instituţiilor formale şi dominanţa celor informale, precum clientelismul şi corupţia. Statul nu este prea mare, ci prea slab, dezechilibrat şi tot mai decuplat de la nevoile reale ale cetăţenilor.

Dacă raţiunea ar prevala asupra dogmei neoliberal-libertariene, momentul actual ar putea deveni o oportunitate de a depăşi mitologia austerităţii şi de a ne asuma, cu luciditate, costurile reale ale unui stat democratic, dezvoltat şi solidar. Nu putem construi spitale, şcoli, infrastructură digitală sau gestiona tranziţia verde în condiţiile unei arhitecturi bugetare regresive şi profund inechitabile. Corectarea subfinanţării cronice nu este doar o decizie economică, ci un act de justiţie socială şi o reafirmare a suveranităţii democratice.