Votul util şi iluzia majorităţii

Dezbaterea privind alegerile parţiale din Bucureşti din 7 decembrie este dominată de avalanşa de sondaje de opinie. Acestea creează cadrul pentru influenţarea alegătorilor, în special a celor indecişi sau a celor care se află într-o stare de confuzie ideologică, alimentată de proximitatea aparentă dintre unii candidaţi cu şanse - de pildă Ciprian Ciucu şi Cătălin Drulă, respectiv Anca Alexandrescu şi Daniel Băluţă. Cifrele circulă nu pentru a clarifica situaţia, ci pentru a induce sentimentul că „totul este deja decis”, că există un favorit natural în fiecare spaţiu ideologic şi că atitudinea raţională ar fi adaptarea la această presupusă tendinţă. Într-un oraş obişnuit cu jocuri politice complicate, acest tip de presiune nu e nou, dar devine tot mai agresiv pe măsură ce se apropie votul din 7 decembrie.

Construcţia votului util nu reprezintă o evoluţie firească a opţiunilor electorale, ci rezultatul unei strategii care caută să convertească o anticipare fragilă într-o percepţie de inevitabilitate. În acest proces, candidatul promovat insistent ca punct de agregare devine mai puţin o alternativă şi mai mult un reper ideologic menit să indice direcţia în care „ar urma” să se mişte majoritatea. Miza nu este informarea publicului, ci modelarea unui climat psihologic în care alegătorii sunt încurajaţi să creadă că orice abatere de la această aşteptare colectivă ar echivala cu un gest cel mult inutil, de fapt riscant. Se reactivează aici dinamica familiară spiralei tăcerii, în care percepţia unei majorităţi preformate - chiar şi atunci când este incertă sau artificial construită - îi determină pe indivizi să-şi ajusteze comportamentul politic pentru a nu părea izolaţi, aliniindu-se la opinia presupus dominantă mai degrabă decât la propria lor convingere. Într-o asemenea atmosferă, votantul nu îşi abandonează preferinţa din introspecţie, ci pentru a evita sentimentul de singularitate pe care îl generează iluzia unei consensualităţi deja instalate.

Ceea ce amplifică această logică este aplicarea ei într-un context care nu i se potriveşte. Alegerile pentru Primăria Generală nu funcţionează nici ca prezidenţialele, nici ca parlamentarele, iar încercarea de a forţa asupra lor o dinamică naţională creează o tensiune profundă între realitatea sociologică a Bucureştiului şi naraţiunea politică proiectată asupra lui. Din acest punct începe disonanţa care defineşte campania actuală.

Aceste alegeri nu pot fi comparate cu prezidenţialele sau parlamentarele pentru că nu este vorba de acelaşi electorat. Participarea este mult mai scăzută, mobilizarea diferită, iar profilul sociologic al celor care vin la urne nu reproduce deloc structura naţională. Mulţi dintre cei care au putut vota la alegerile generale nici măcar nu pot participa la scrutinul din 7 decembrie, pentru că nu au domiciliul în Bucureşti. Iar pentru votanţii oraşului, logica este cu totul alta: un amestec de pragmatism urban, frustrare cotidiană şi aşteptări foarte precise privind administrarea. În plus, fiind vorba de alegeri parţiale, motivaţia electorală este şi mai scăzută.

Această schimbare de registru nu apare din senin, ci dintr-o confruntare politică aflată în fundal, în care fiecare actor major încearcă să transforme rezultatul din Bucureşti într-o piesă strategică pe tabla naţională. Preşedintele Nicuşor Dan mizează pe victoria lui Cătălin Drulă pentru a construi în jurul acesteia un nucleu prezidenţial, un vehicul politic prin care să-şi consolideze poziţia şi să-şi proiecteze influenţa în plan parlamentar. În paralel, Ilie Bolojan urmăreşte nu doar consolidarea autorităţii asupra propriului partid, ci şi remodelarea întregului spaţiu politic de dreapta, printr-o colaborare mai strânsă şi chiar o eventuală fuziune PNL-USR care să graviteze în jurul influenţei sale. Pentru PSD, miza este depăşirea unui an complicat, marcat de pierderi simbolice majore, iar o victorie în Bucureşti ar funcţiona ca un moment de resetare. Iar extremiştii, profitând de volatilitatea sondajelor, încearcă să se reambaleze într-o formulă mai prezentabilă, mizând pe dinamica artificială creată în jurul lor pentru a dobândi o relevanţă pe care electoral nu o au.

Astfel, alegerile parţiale sunt transformate într-un spectacol de importanţă naţională, un „meci al revanşei” între forţele politice care au pierdut sau câştigat în alte competiţii. Se reactivează frustrări, se repun în scenă rivalităţi care nu au nicio legătură cu administrarea oraşului. Bucureştiul devine teren simbolic, nu administrativ.

Această transfigurare a unei competiţii locale într-o confruntare naţională creează o presiune artificială. În loc ca alegătorii să se raporteze la transport, infrastructură, urbanism sau calitatea vieţii, sunt împinşi către teme identitare şi anxietăţi colective. Este o strategie care favorizează câteva figuri politice, dar distorsionează complet sensul alegerilor.

În realitate, competiţia de pe 7 decembrie ar trebui să fie despre oraş. În schimb, prin jocul periculos cu extremismul, este transformată într-un referendum simbolic, o continuare a bătăliilor naţionale recente. Alegerile parţiale devin teatru politic, iar Bucureştiul scena unei revanşe care nu îi aparţine.

Pe 8 decembrie va deveni clar dacă această presiune asupra alegătorilor a funcţionat sau dacă Bucureştiul va reacţiona, ca de atâtea ori, cu reticenţă la scenariile prefabricate.