Diplomaţia în tensiune: două viziuni pentru pacea din Ucraina

Discuţiile de la Geneva pentru un acord de pace s-au oprit temporar, exact după ce Donald Trump şi Marco Rubio anunţaseră în mass-media americană că s-au realizat unele concesii, ba mai mult Secretarul de Stat a susţinut că termenul limită de 28 noiembrie poate fi depăşit, atât timp cât partea ucraineană este deschisă la dialog privind găsirea unei soluţii care să mulţumească ambele părţi.

După tot ce s-a întâmplat în ultimele zile se poate afirma că, deşi americanii au venit încrezători la Geneva, cu un plan care, din documentele ce au fost publicate în presa americană, însemna practic o capitulare a Ucrainei în faţa agresorului, adică a Federaţiei Ruse, reprezentanţii lui Donald Trump au constatat că Europa este mai unită decât oricând, că a venit cu o contrapropunere şi că este gata să susţină autorităţile de la Kiev pentru ca acestea să obţină un tratament egal cu Kremlinul la masa negocierilor.

După discuţiile cu paretea ucraineană, secretarul de stat american Marco Rubio a vorbit despre „progrese substanţiale” şi „cea mai bună zi” din întregul proces, ton reluat de Casa Albă, care insistă că planul în 28 de puncte „rămâne baza” unei eventuale înţelegeri. Preşedintele ucrainean Volodimir Zelenskia confirmat, în mesajele sale, că există „semne” că echipa lui Trump începe să asculte argumentele Kievului, dar a subliniat că momentul este critic şi că niciun pas nu poate slăbi ţara după aproape patru ani de război.

În spatele acestui optimism controlat, miza reală este uriaşă: la Geneva, SUA a presat partea ucraineană pentru acceptarea, într-o formă „ajustată”, a planului Trump, care cere Kievului să cedeze teritorii, să-şi reducă armata la 600.000 de militari în timp de pace, să renunţe prin Constituţie la ambiţia aderării la NATO şi să accepte îngheţarea frontierelor în funcţie de câştigurile ruse de pe teren, inclusiv recunoaşterea Crimeei, Doneţkului şi Luhanskului drept teritorii ruseşti de facto. Mai mult, textul iniţial punea limitări dure asupra utilizării activelor ruseşti îngheţate, orientând zeci de miliarde de dolari către mecanisme controlate în mare parte de Washington, cu profituri consistente pentru Statele Unite, în schimbul unor garanţii de securitate pentru Ucraina.

• Europa rămâne de partea Ucrainei

Acesta este contextul în care Europa a decis să iasă din logica „luăm act” şi să îşi asume un rol de co-autor al păcii. Marea Britanie, Germania şi Franţa au trimis o contrapropunere detaliată, construită punct cu punct pe scheletul planului american, dar rescrisă în zonele-cheie: securitate, teritorii, NATO şi folosirea activelor ruseşti. Documentul, consultat de Reuters şi preluat de presa europeană şi românească, începe prin a reafirma suveranitatea Ucrainei şi cere un acord global de neagresiune între Rusia, Ucraina şi NATO, menit să închidă ambiguităţile de securitate acumulate în ultimii 30 de ani.

Cea mai spectaculoasă modificare priveşte armata ucraineană: în timp ce planul american impune o limită de 600.000 de militari, planul european propune un plafon de 800.000 în timp de pace, recunoscând implicit că o ţară care a fost atacată la scară largă de Rusia nu poate fi împinsă într-o vulnerabilitate structurală doar pentru a închide frumos un document diplomatic.

În acelaşi spirit, europenii refuză să transforme NATO într-un instrument de blocare definitivă a Ucrainei: textul lor spune că aderarea Ucrainei va depinde de consensul intern al Alianţei „care momentan nu există”, menţinând astfel poarta deschisă, dar fără a introduce un veto formal în acord. O altă linie roşie pe care Europa o taie cu stiloul este ideea că NATO nu va avea niciodată soldaţi în Ucraina. Contrapropunerea europeană acceptă doar interdicţia de staţionare permanentă a trupelor aflate sub comandă NATO în timp de pace, ceea ce lasă loc pentru forme flexibile de prezenţă şi instruire, fără a transforma ţara într-o zonă gri de securitate.

În plus, planul european prevede o garanţie de securitate bilaterală din partea SUA, „oglindind” Articolul 5 al NATO: un atac rusesc asupra Ucrainei ar declanşa un răspuns militar coordonat şi reimpunerea automată a tuturor sancţiunilor globale, în timp ce o eventuală ofensivă ucraineană pe teritoriul rus ar duce la pierderea garanţiei.

• Teritoriile din estul Ucrainei - mărul discordiei la negocierile de pace

Teritoriile din estul Ucrainei rămân nucleul cel mai fierbinte al celor două planuri de pace. Planul american, în forma sa iniţială, cere Ucrainei nu doar să renunţe la teritoriile deja ocupate de Rusia, ci şi să accepte pierderea unor zone pe care Moscova nici măcar nu le controlează pe teren, îngheţând astfel frontiera în favoarea Kremlinului. Contrapropunerea europeană răstoarnă logica: negocierile de schimburi teritoriale trebuie să pornească de la linia de contact, adică de la frontul real, iar Kievul se angajează doar să nu recupereze prin mijloace militare teritoriul ocupat, nu să renunţe la el din punct de vedere juridic. Este un compromis dureros, dar esenţial: Europa acceptă că războiul nu poate continua la nesfârşit, însă refuză să consacre, prin acord, o „hartă Putin” a Ucrainei.

Şi mai explozivă este secţiunea privind Rusia. Planul european merge mult mai departe decât discuţiile obişnuite despre sancţiuni: vorbeşte explicit despre reintegrarea treptată a Rusiei în economia globală, despre ridicarea etapizată a restricţiilor şi chiar despre readmiterea Moscovei în G8, odată ce acordul este implementat, despăgubirile sunt plătite, iar politica de neagresiune faţă de Ucraina şi Europa este consfinţită legislativ la Moscova.

Pentru societăţile occidentale, acest punct este deja inflamabil politic: o parte a liderilor europeni respinge ideea revenirii la „business as usual” cu Vladimir Putin, în timp ce alţii admit, implicit, că fără o reintegrare controlată a Rusiei, continentul rămâne blocat într-un conflict rece permanent.

Pe dimensiunea economică, linia de fractură dintre Washington şi propunerea europeană este la fel de clară. Americanii au propus ca o parte substanţială a activelor ruseşti îngheţate să fie folosită într-un mecanism condus de SUA, cu o parte din profituri mergând direct la bugetul american, în timp ce restul ar fi canalizat într-un fond mixt americano-rus. Europenii se opun deschis: cer ca activele suverane ruseşti să rămână îngheţate până la plata integrală a despăgubirilor pentru Ucraina şi ca ele să fie folosite prioritar pentru reconstrucţia ţării, nu pentru inginerii financiare bilaterale între Washington şi Moscova.

În urma apariţiei planului european de pace, mass-media rusă a acuzat Uniunea Europeană că „sabotează” negocierile de pace, că planul respectiv este „inacceptabil pentru Moscova”, fiind făcut tocmai în acest scop, pentru a da vina pe Rusia în caz de eşec al negocierilor.

De cealaltă parte, o parte a opiniei publice europene vede varianta iniţială a lui Trump drept un „nou pact Molotov-Ribbentrop”, un troc de teritorii peste capul Kievului, în timp ce foşti oficiali occidentali atrag atenţia că un astfel de acord ar transforma Ucraina într-o ţintă perfectă pentru o viitoare invazie rusească.

Nici în Statele Unite planul lui Trump pentru Ucraina nu este acceptat fără contestare. Un grup bipartizan de senatori a avertizat că textul, în forma iniţială, riscă să cedeze prea mult în faţa Kremlinului, în timp ce consilieri apropiaţi de Trump încearcă să respingă acuzaţiile că documentul ar fi fost influenţat direct de Moscova, după ce analişti independenţi au remarcat formulări şi transliterări care par preluate din documente ruseşti. Marco Rubio a insistat că planul este „conceput în SUA” pe baza contribuţiilor ambelor părţi, dar a admis că multe puncte rămân deschise şi că textul suferă deja modificări sub presiunea ucrainenilor şi a europenilor.

Kievul, la rândul său, a început să traseze public propriile „linii roşii”. Preşedintele Parlamentului de la Kiev, Ruslan Stefanciuk, a enumerat principii care nu pot fi negociate: nicio recunoaştere ca „drept ruse”a teritoriilor ocupate, nicio limită impusă asupra capacităţilor de apărare ale Ucrainei, niciun veto asupra dreptului ţării de a alege alianţe viitoare. Volodimir Zelenski a transmis acelaşi mesaj, într-o formă mai diplomatică: Ucraina caută compromisuri care să o întărească, nu să o slăbească, iar folosirea activelor ruseşti pentru reconstrucţie este, pentru el, o condiţie esenţială a oricărui acord real de pace.

În acest moment, imaginea este clară: administraţia Trump împinge înainte un plan în 28 de puncte care, chiar şi „ajustat”, pleacă de la ideea cedării de teritorii şi a limitării dure a puterii militare a Ucrainei, în schimbul unor garanţii de securitate americane şi a promisiunii unei păci rapide. Europa a răspuns cu un contra-plan care încearcă să corecteze dezechilibrele structurale: păstrează armata ucraineană mai puternică, mută negocierile teritoriale pe linia frontului, menţine activele ruseşti îngheţate până la plata despăgubirilor, acceptă în perspectivă reintegrarea controlată a Rusiei în economia globală şi chiar în G8, dar numai după ce agresorul plăteşte şi îşi asumă legislativ renunţarea la violenţă.

Washingtonul vrea un acord rapid, care să închidă dosarul înainte ca războiul să devină un dezastru politic intern. Europa vrea o pace care să nu consacre, pe termen lung, doctrina „forţa creează frontiere”. Ucraina vrea o pace care să nu fie sinonimă cu capitularea. Rusia vrea o pace care să-i legitimeze cuceririle şi să-i redea statutul pierdut.

Între aceste patru agende, planul de pace pentru Ucraina se rescrie în timp real. Iar întrebarea care rămâne, în ciuda tuturor comunicatelor optimiste, este simplă şi brutală: ceea ce se negociază reprezintă sfârşitul războiului sau doar începutul unei noi ordini în care Ucraina plăteşte nota de plată a compromisului dintre marile puteri?