Ce este mai important?

Ca să aibă succes, orice acţiune trebuie să ţintească un obiectiv relevant, esenţial. Cel mai important pentru problema pe care se presupune că ar trebui să o rezolve. Fie şi parţial. Politicile guvernării, ale întreprinzătorilor din economie, ale consumatorilor, ale furnizorilor şi utilizatorilor de facilităţi, ale investitorilor, ale comercianţilor etc. nu sunt altceva decît linii de acţiune care, pentru a fi eficiente, trebuie să aibă un grad ridicat de consistenţă, o logică internă de articulare şi o susţinere în timp suficientă pentru a atinge maturizarea efectelor scontate. Altfel, degeaba tot efortul şi cheltuielile aferente. Haideţi să facem un tur de orizont şi să vedem care sunt obiectivele vizate de politicile practicate în România de azi.

Guvernul actual are, cu claritate, o singură prioritate: să aducă balanţa cheltuielilor bugetare cît mai aproape de orizontală. Dacă s-ar putea ca talgerul economiilor să atîrne mai greu decît cel al cheltuielilor, ar fi ”ideal”. De dorit, dar, practic, imposibil de realizat. Tot ceea ce se poate spera este reducerea decalajului ”venituri-cheltuieli”. Cît mai repede posibil şi cît mai consistent. De ce a ales ”echipa Bolojan” tocmai acest obiectiv şi nu altul? Simplu, pentru că responsabililor politici din această minunată ţară li s-a pus în vedere, nu doar de la Bruxelles, ultimativ, fără menajamente şi fără echivoc, că roata de la moara împrumuturilor externe care susţine muntele de cheltuieli şi de risipă guvernamentală pe care l-a înălţat ”tranziţia” post-decembristă fără noimă se apropie tot mai periculos de momentul în care ar putea să se gripeze. Pur şi simplu. Oricum, roata e tot mai grea, cere eforturi şi cheltuieli tot mai mari pentru a fi ţinută în mişcare. În schimb, îndatorarea creşte în avalanşă, fără contenire, devine tot mai împovărătoare, nu doar pentru prezent, ci şi pentru viitorul îndepărtat. Este tot mai greu să fie susţinută, pe zi ce trece. În schimb, efectele sociale structurale, de care depinde dinamica dezvoltării, rămîn efemere şi lipsite de consistenţă. Oricine ar fi la guvernare şi oricum s-ar numi premierul, aceasta este tema! Răspunsul echipei Bolojan este unidirecţional: împovărarea populaţiei cu dări şi biruri tot mai mari şi o aşa-zisă reformă a aparatului administrativ al statului care constă doar în tăieri de posturi şi reduceri de bugete alocate instituţiilor, fie ele centrale sau locale. Pînă acum, marea bătălie a reducerilor de bugete a ţintit obsesiv pensiile speciale practicate în diferite instituţii şi sectoare de activitate, mai ales justiţie. Nu este deloc sigur că obiectivul va fi atins. Parcursul este minat de o rezistenţă vehementă, iar din punct de vedere politic produce numai pagube. Oricum este doar o picătură într-un ocean al risipei. Ciudat şi simptomatic pentru alegerea obiectivelor şi a soluţiilor guvernamentale este lipsa din orizontul de interes a multor altor domenii pentru care se cheltuiesc fără noimă bugetele anuale ale ţării. Nu mai vorbesc despre eficienţa, impactul economic şi social al acestor cheltuieli. Ciudat sau nu, pe nimeni din sfera ”politicii înalte” a României de azi, ca şi de ieri, nu pare să intereseze, spre exemplu, de ce cheltuielile gigantice efectuate de stat în ultimele trei decenii pentru dezvoltarea reţelelor de transport şi comunicaţii din România au ca efect direct nu transformarea radicală şi îmbunătăţirea masivă a infrastructurii, ci creşterea decalajelor şi a întîrzierii de dezvoltare cu care am plecat la drum, deja, acum mai bine de un sfert de secol. Transportul terestru avansează ca melcul, cel feroviar este prăbuşit, pur şi simplu, cel aerian, oricum insignifiant, este artificial întreţinut pe subvenţii de stat, deci mai mult la pămînt, iar cel naval este inexistent. Asta, ca să luăm doar un exemplu. Am putea, la fel de bine, să ne uităm la eficienţa şi impactul economico-social al cheltuielilor, de asemenea uriaşe, făcute din bugetul central şi din bugetele locale pentru modernizarea şi dezvoltarea localităţilor din România. Este suficient să vă uitaţi la ceea ce se întîmplă cu Bucureştiul, o zonă urbană care a înghiţit mii de miliarde de lei în ultimele trei decenii fără să rezolve nici una dintre problemele structurale ale oraşului: dinamica şi eficienţa transportului public, separarea traficului utilitar de fluxurile ”migraţiei zilnice” a populaţiei, mărirea vitezei şi a siguranţei trasportului rutier intraurban, rezolvarea problemelor de trafic periurban şi a legăturilor cu reţele naţionale de transport, poluarea, infrastructurile pentru încălzirea centrală şi pentru alimentarea cu apă a populaţiei, ba chiar şi pentru transportul energiei electrice. Treizeci şi mai bine de ani după ”epoca de aur”, frecvenţa întreruperilor barbare şi abuzive a căldurii şi apei din blocurile Bucureştilor a revenit ca o realitate care ”umple de farmec” tot mai frecvent viaţa locuitorilor din diferite cartiere şi zone ale capitalei României!! Starea serviciilor urbane esenţiale, medicale, educaţionale, de asistenţă socială, culturale, zone de agrement şi activităţi sportive etc. a rămas în continuare la cotele subdezvoltării cronice. Tabloul, cu mici diferenţe şi poate cîteva excepţii, se regăseşte în mai toate marile centre urbane ale României şi într-o bună parte dintre localităţile mijlocii şi mici. Despre transformarea şi moderninarea zonelor rurale nu mai vorbesc, pentru că mare lucru nu este de spus.

Cine ne spune azi care sunt obiectivele esenţiale pentru dezvoltarea României şi care sunt cele mai bune căi pentru a le atinge? Politica, în mod vădit, nu pare să fie nici interesată, nici capabilă să vadă dincolo de orizontul generat la înălţimea genunchiului de la piciorul broaştei. Iar de realizat, nici pe atît.